duminică, 20 februarie 2011

Lectia 136 - joi, 24 februarie

LECŢIA 136
"Boala este o strategie defensivă împotriva adevărului."

Nimeni nu poate vindeca dacă nu înţelege scopul pe care boala
pare să-l servească. Fiindcă atunci înţelege, de asemenea, că scopul
bolii este lipsit de sens. Neavând vreo cauză şi lipsită de orice scop
care să aibă sens, ea nu poate fi de fel. Odată ce sunt înţelese toate
acestea, vindecarea este automată. Ea risipeşte această iluzie lipsită
de sens prin acelaşi mod de abordare care duce toate iluziile înaintea
adevărului, lăsându-le acolo să dispară.
Boala nu este un accident. Ca toate sistemele defensive, ea este
un mecanism de autoamăgire. Şi, ca tot restul, scopul ei să ascundă
realitatea, să o atace, să o schimbe, să o incapaciteze, să o
distorsioneze, să o răstălmăcească, sau să o reducă la o grămăjoară
de părţi neasamblate. Ţelul tuturor acţiunilor defensive a acela de a
împiedica adevărul să fie între. Părţile sunt văzute ca şi cum fiecare ar
fi întreagă în sine.
Acţiunile defensive nu sunt involuntare, şi nici nu se desfăşoară în
mod inconştient. Sunt nişte baghete secrete, pe care le fluturi atunci
când adevărul pare să ameninţe ceea ce ai vrea să crezi. Ele par să fie
inconştiente doar din cauza rapidităţii cu care te hotărăşti să le
foloseşti. În acea secundă, sau chiar fracţiune de secundă, în care iei
decizia să faci uz de ele, îţi dai seama exact de ceea ce îţi propui să
faci, ca apoi să crezi că sa şi împlinit.
Cine altul decât tu însuţi evaluezi o ameninţare, decizi că trebuie
să scapi de ea şi ticluieşti o serie de sisteme defensive pentru a reduce
ameninţarea care a fost judecată ca fiind reală? Toate acestea nu pot fi
făcute în mod inconştient. Dar odată pus la cale, planul tău pretinde că
trebuie să uiţi că tu eşti cel care la făcut, ca astfel să pară străin
propriei tale intenţii; o întâmplare fără nici o legătură cu starea ta
mentală, un rezultat ce are efect real asupra ta, şi nu unul efectuat de
tine însuţi.
Rapiditatea cu care uiţi rolul pe care îl joci în plăsmuirea "realităţii"
tale, te face să crezi că acţiunile defensive nu se află sub propriu-ţi
control. Dar ceea ce ai uitat poate fi rechemat în memorie, dacă eşti
dispus să reconsideri decizia care este dublu ecranată de către unitare.
Faptul că nu-ţi aduci aminte nu este altceva decât un indiciu că această
decizie mai rămâne în vigoare în ceea ce te priveşte. Nu confunda asta
cu un fapt. Acţiunile defensive trebuie să facă faptele de nerecunoscut.
Asta urmăresc, iar asta şi fac.
Fiecare sistem ia nişte fragmente ale întregului, le asamblează fără
a ţine cont de adevărata relaţie ce există între ele şi, în felul acesta,
ţese iluzii ale unui întreg care nu există. Acest proces produce senzaţia
de ameninţare, şi nu rezultatul lui, oricare ar fi el. Atunci când se
smulg nişte părţi din întreg şi se consideră ca fiind separate şi întregi
ele însele, se transformă în simboluri ce reprezintă un atac împotriva
întregului; atacul fiind o reuşită doar datorită efectului său: întregul nu
va mai fi considerat ca fiind întreg. Dar tu ai uitat că aceste simboluri
reprezintă doar propria ta decizie privitor la ceea ce ar trebui să fie
real, luând locul a ceea ce este într-adevăr real.
Boala este o decizie. Nu este ceva ce ţi se întâmplă fără s-o fi cerut,
care te slăbeşte şi îţi aduce suferinţă. Boala este o alegere pe care o
faci, un plan pe care îl întocmeşti atunci când, pentru o clipă, adevărul
mijeşte în propria-ţi minte amăgită, şi toată lumea pare să se clatine şi
stă să se prăbuşească. Acum te-ai îmbolnăvit, pentru ca adevărul să se
ducă şi să nu-ţi mai ameninţe castelele de nisip.
Oare de ce crezi că boala poate reuşi să te scutească de adevăr?
Deoarece ea dovedeşte că trupul nu este separat de tine şi, prin
urmare, tu trebuie să fii separat de adevăr. Înduri chinuri deoarece
trupul le îndură, iar în acest chin ajungi să fii una cu el. Astfel este
perpetuată "adevărata" ta identitate şi este redus la tăcere şi înăbuşit
acel gând curios şi tulburător, că sar putea să fii ceva m decât această
grămăjoară de pulbere. Căci iată, această pulbere te poate face să
suferi, să te chirceşti şi poate să-ţi oprească inima, poruncindu-ţi să mori
şi să încetezi a mai fi.
Astfel trupul este mai tare decât adevărul, care te roagă să
trăieşti, dar care nu poate trece peste hotărârea ta de a muri. Aşa că
trupul este mai puternic decât viaţa veşnică. Cerul mai fragil decât
iadul, iar ceea ce a hărăzit Dumnezeu pentru mântuirea Fiului Său se
loveşte de împotrivirea unei decizii mai puternice decât Voia Sa. Fiul
Său este pulbere, Tatăl nedesăvârşit, iar haosul se aşează triumfător
pe tronul Său.
Aşa arată plănuirile tale pentru propria-ţi apărare. Şi eşti convins că
Cerul se cutremură înaintea unor astfel de atacuri nebuneşti, că
Dumnezeu este orbit de iluziile tale, că adevărul este preschimbat în
minciuni şi tot universul este înrobit unor legi pe care sistemele tale
defensive vor să i le impună. Dar cin crede în iluzii, decât cel care le-a
plăsmuit? Cine altul poate să le vadă şi să reacţioneze faţă de ele ca şi
cum ar fi chiar adevărul?
Dumnezeu nu ştie nimic de planurile tale de a-I schimba Voia.
Universul rămâne indiferent la legile prin care te-ai decis să-l guvernezi.
Iar Cerul nu sa plecat între faţa iadului, nici viaţa în faţa morţii. Nu poţi
decât să preferi să crezi că mori, că înduri boala sau că stâlceşti
adevărul într-un fel sau altul. Creaţia este cu totul aparte de toate
acestea. Strategiile defensive sunt nişte planuri de a nimici ceea ce nu
poate fi atacat. Inalterabilul nu se poate schimba. Iar ceea ce este pe
de-a-ntregul neprihănit nu poate păcătui.
Iată simplul adevăr. El nu recurge nici la forţă, nici la triumf. Nu
porunceşte supunere, nici nu încearcă să dovedească cât de
lamentabile şi futile sunt încercările tale de a pune la cale nişte acţiuni
defensive care să-l altereze. Adevărul doreşte numai şi numai să-ţi
dăruiască fericire, căci acesta îi este rostul. Poate că suspină un pic
atunci când îi nesocoteşti darurile, ştiind totuşi, cu o certitudine
perfectă, că ceea ce Dumnezeu voieşte pentru tine trebuie să fie
primit.
Tocmai acest fapt demonstrează că timpul este o iluzie. Căci
timpul îţi permite să crezi că ceea ce Dumnezeu ţi-a dăruit nu este
adevărat chiar acum, precum trebuie să fie. Gândurile lui Dumnezeu
sunt cu totul aparte de timp. Căci timpul nu este decât un alt sistem
defensiv lipsit de sens pe care lai urzit împotriva adevărului. Cu toate
acestea, ceea ce El voieşte este aici, iar tu rămâi aşa cum tea creat El.
Adevărul are o putere mai presus de orice apărare, căci nici o
iluzie nu poate rămâne acolo unde adevărului i sa îngăduit să intre. Şi
răsare în orice minte care îşi va depune armele şi va înceta să se joace
cu nebunia. Adevărul poate fi găsit oricând; chiar astăzi, dacă vei
decide să exersezi cum săi dai bunvenit.
Acesta este astăzi obiectivul nostru. Vom dedica de două ori câte
un sfert de oră ca să rugăm adevărul să vină şi să ne pună în libertate.
Iar adevărul va vei, căci nu a fost vreodată aparte de noi. Nu aşteaptă
decât această invitaţie pe care io adresăm astăzi. Deschidem invitaţia
cu o rugăciune vindecătoare care ne va ajuta să ne ridicăm deasupra
atitudinii noastre defensive, îngăduind adevărului să fie aşa cum a fost
mereu:

"Boala este o strategie îndreptată împotriva adevărului.
Voi accepta adevărul a ceea ce sunt.
şi voi îngădui ca mintea mea să fie astăzi pe deplin vindecată."

Vindecarea va fulgera prin mintea ta deschisă, pe măsură ce pacea
şi adevărul se vor înălţa pentru a lua locul războiului şi imaginilor
deşarte. Nu va mai fi nici un colţ întunecat pe care boala să-l poată
ascunde şi apăra de lumina adevărului. Nu va mai rămâne în mintea ta
nici una dintre figurile sumbre din visele tale şi nici căutările lor
obscure şi lipsite de sens, constând în urmărirea dementă a unor ţeluri
duble. Mintea îţi va fi vindecată de toate dorinţele bolnave, întru
ascultarea cărora ea a încercat să împuternicească trupul.
Acum trupul este vindecat, căci sursa bolii a fost deschisă
ajutorului despovărător. Vei recunoaşte că ai exersat bine după
următoarele: trupul nu trebuie să fie deloc resimţit. Dacă ai reuşit, nu
vei avea nici senzaţia că te simţi bine sau rău, nici senzaţia de durere
sau plăcere. În minte nu este nici o reacţie faţă de ceea ce face trupul.
Utilitatea sa este singurul lucru care rămâne, şi nimic mai mult.
Poate nu-ţi dai seama că acesta elimină limitele pe care le-ai impus
prin scopurile pe care i le-ai atribuit. Pe măsură ce ele sunt
abandonate, forţa de care dispune corpul este mereu suficientă pentru
a servi toate scopurile cu adevărat utile. Sănătatea sa este pe deplin
garantată, el nemaifiind limitat de timp, de vreme sau oboseală, de
mâncare şi băutură, sau de orice lege pe care lai făcut să o slujească
înainte. Acum nu mai trebuie să întreprinzi nimic ca să-l faci bine, căci
boala a devenit imposibilă.
Dar această proiecţie se cere prezervată printr-o vigilenţă plină de
păsare. Dacă-i vei îngădui minţii să întreţină gânduri de atac, să cedeze
judecării sau să facă planuri pentru a contracara incertitudinile
viitoare, te-ai pus iarăşi într-o poziţie falsă, plăsmuind o entitate
trupească care va ataca corpul, căci acum mintea este bolnavă.
Dacă se întâmplă asta, aplică instantaneu remediul,
nemaipermiţând atitudinii tale defensive să-ţi facă rău. Şi nu rămâi
nelămurit în privinţa a ceea ce trebuie vindecat, ci spuneţi:

"Am uitat ceea ce sunt cu adevărat,
căci mi-am confundat trupul cu mine însumi.
Boala este o strategie defensivă îndreptată împotriva adevărului.
Dar nu sunt un trup. Şi mintea mea nu poate ataca.
Aşa că nu pot fi bolnav."

Lectia 135 - miercuri, 23 februarie

LECŢIA 135
"Dacă mă apăr, sunt atacat."

Cine sar apăra, dacă nu ar crede că a fost atacat, că atacul a fost
real şi că propria lui apărare ar putea să-l salveze? Într-aceasta stă
absurditatea apărării; ea conferă iluziilor realitate deplină, încercând
apoi să le trateze ca fiind reale. Ea adaugă iluziilor alte iluzii, făcând
corecţia de două ori mai dificilă. Tocmai asta faci atunci când încerci să
planifici viitorul, să activezi trecutul sau să organizezi prezentul
conform dorinţelor tale.
Acţionezi pe baza convingerii că trebuie să te protejezi faţă de
ceea ce se întâmplă, deoarece întâmplarea trebuie să conţină ceea ce
te ameninţă. Sentimentul ameninţării este o recunoaştere a unei
slăbiciuni inerente; reprezintă convingerea că există un pericol care
are puterea de a te face să iei cuvenitele măsuri de apărare. Pe
această convingere dementă se bazează lumea. Toate structurile sale,
toate gândurile şi îndoielile sale, armamentele grele şi pedepsele sale,
definiţiile legale şi codurile sale, etica, conducătorii şi zeii săi toate nu
fac altceva decât să perpetueze acest sentiment de ameninţare. Căci
nimeni nu umblă prin lume îmbrăcat în armură, decât dacă groaza îi
roade inima.
Apărarea este înfricoşătoare. Ea provine din teamă, sporind teama
cu fiecare apărare suplimentară. Tu crezi că îţi oferă siguranţă. Dar ea
este dovada grăitoare a fricii devenită reală şi a groazei îndreptăţite.
Nu ţi se pare straniu că, atunci când îţi elaborezi planurile, îţi îngroşi
armura şi îţi întăreşti zăvoarele, nu te opreşti să te întrebi ce anume
speri, cum şi împotriva cui?
Să analizăm mai întâi ce anume aperi. Trebuie să fie ceva foarte
slab şi uşor de asaltat. Trebuie să fie o pradă uşoară, incapabilă de a
se proteja şi, ca atare, având nevoie de apărarea ta. Ce altceva decât
trupul este atât de fragil, încât să necesite îngrijire permanentă şi o
preocupare alertă şi profundă pentru ai proteja micuţa viaţă. Ce
altceva decât trupul se poticneşte şi este incapabil săi servească Fiului
lui Dumnezeu drept gazdă vrednică?
Şi totuşi, nu trupul este cel care se poate teme, nici nu poate fi un
lucru de temut. Nu are alte nevoi decât cele pe care tu însuţi i le
atribui. Nu are nevoie de structuri complicate de apărare, nici de
medicamente care săi dea sănătate, nu are nevoie de absolut nici o
îngrijire sau preocupare. Apărăi viaţa, sau oferă-i daruri spre ai da
frumuseţe, sau ziduri pentru ai da siguranţă, şi nu faci altceva decât să
declari că sălaşul tău este prada timpului hoţoman, supus putrefacţiei
şi sortit a se face praf şi pulbere, atât de neocrotit, încât trebuie apărat
cu însăşi preţul vieţii tale.
Nu este înspăimântătoare această imagine? Cum poţi fi împăcat cu
un astfel de concept despre sălaşul tău? Însă ce altceva a înzestrat
trupul cu dreptul de a te sluji în felul acesta decât propria ta credinţă
(convingere)? Mintea ia conferit trupului toate funcţiile pe care le
distingi în el, fixându-i valoarea mult peste grămăjoara de pulbere şi
apă ce este. Cine ar mai apăra aşa ceva odată ce şi-a dat seama ce
este?
Trupul nu are nevoie de nici o apărare. Acest fapt trebuie scos în
evidenţă iar şi iar, ori de câte ori l-am repeta, tot nu este suficient.
Trupul va fi puternic şi sănătos dacă mintea nu va abuza de el,
atribuindu-i nişte roluri pe care nu şi le poate îndeplini, nişte obiective
cei depăşesc competenţa şi nişte ţeluri entuziaste pe care nu le poate
atinge. Astfel de încercări ridicole, dar profund preţuite, reprezintă
sursele numeroaselor atacuri nebuneşti pe care le întreprinzi asupra
sa. Căci trupul pare să-ţi înşele aşteptările, nevoile, valorile şi visele.
Acel "sine" care are nevoie de protecţie nu este real. Trupul, lipsit
de valoare şi departe de a merita cea mai mică apărare, trebuie
perceput doar ca fiind complet aparte de tine, ca să devină astfel un
instrument sănătos şi serviabil, prin care mintea poate opera până
când el încetează de a mai avea vreo utilitate. Cine ar mai vrea să-l
păstreze, odată ce el nu mai este de folos?
Apără trupul şi ţi-ai atacat mintea. Căci ai văzut astfel în ea toate
defectele, slăbiciunile, limitele şi lipsurile de care crezi că trebuie salvat
trupul. Nu vei vedea mintea ca fiind separată de condiţii corporale. Şi
vei descărca asupra corpului toată durerea ce provine din concepţia că
mintea ar fi limitată şi fragilă, aparte de alte minţi şi separată de Sursa
ei.
Iată gândurile care au nevoie de vindecare, iar odată ce acestea
au fost corectate şi înlocuite cu adevărul, trupul va răspunde
manifestând sănătate. Adevărul este singura apărare reală a trupului.
Dar, oare, la adevăr recurgi pentru aţi apăra trupul? Tipul de protecţie
pe care i-l oferi nu-i este de nici un folos, ba chiar îţi mai şi sporeşte
strâmtoarea minţii. Şi nu numai că nu vindeci, ci risipeşti orice
speranţă de vindecare, deoarece omiţi să-ţi dai seama unde anume
trebuie că se află speranţa, dacă este ca ea să fie întemeiată.
O minte vindecată nu face planuri. Ea duce la îndeplinire planuri pe
care le recepţionează, dând ascultare Înţelepciunii care nu este propria
ei înţelepciune. Ea aşteaptă până ce a fost instruită în privinţa celor ce
le are de făcut, iar apoi purcede la fapte. Nu se bizuie pe sine decât în
ceea ce priveşte perfecta ei competenţă de a îndeplini planurile care
iau fost încredinţate. Este senină în certitudinea că obstacolele nu-i pot
împiedica mersul înainte spre realizarea oricărui ţel care serveşte
planul, mai mare, stabilit pentru binele fiecăruia.
O minte vindecată este despovărată de credinţa că trebuie să
plănuiască, căci ea nu poate şti care este rezolvarea optimă, care sunt
mijloacele de realizare şi nici cum să recunoască problema pentru
rezolvarea căreia a fost întocmit planul. Până când nu recunoaşte toate
acestea, mintea nu face decât să uzeze de trup în plănuirile sale. Dar
atunci când le-a acceptat ca fiind adevărate, este vindecată şi nu se mai
cramponează de corp.
Înrobirea trupului cuprins în planurile pe care mintea nevindecată
le întocmeşte pentru a se salva pe sine nu duce decât la îmbolnăvirea
sa. El nu este liber să constituie unealta ajutătoare a unui plan care
transcende cu mult propria-i protecţie şi care, pentru o vreme, îi solicită
serviciile. În această capacitate, sănătatea îi este asigurată. Căci tot
ceea ce întrebuinţează mintea pentru îndeplinirea a ceea ce-şi propune
va funcţiona fără cusur, cu tăria care ia fost dăruită şi care nu poate da
greş.
Poate că nu este uşor să percepi planurile autoiniţiate ca nefiind
altceva decât nişte strategii de apărare, conform scopului pe care
fiecare dintre ele a fost făcut să-l realizeze. Ele sunt mijloacele prin care
o minte înfricoşată încearcă să întreprindă propria-i protecţie, în
detrimentul adevărului. Aceasta se poate recunoaşte cu uşurinţă în
anumite forme pe care le iau aceste autoamăgiri, în care negarea
realităţii este cât se poate de vădită. Cu toate acestea, nu se întâmplă
prea des ca plănuirea să fie recunoscută ca fiind o strategie de
apărare.
Mintea angajată în a face planuri pentru sine este ocupată să ţină
sub control întâmplări viitoare. Ea nu crede că va avea de toate, decât
dacă îşi face singură provizii. Timpul devine un factor al cărui centru de
greutate este deplasat undeva în viitor, pentru a fi controlat prin
intermediul învăţării şi a experienţei obţinute din întâmplări trecute şi
credinţe anterioare. Prezentul este trecut cu vederea, căci se bazează
pe ideea că trecutul a constituit o sursă suficientă de învăţături pentru
ca mintea să-şi poată trasa propria ei desfăşurare în viitor.
Mintea care plănuieşte nu îngăduie, aşadar, să intervină vreo
schimbare. Ceea ce a învăţat înainte devine baza ţelurilor sale viitoare.
Experienţa ei din trecut determină alegerea a ceea ce se va întâmpla.
Ea nu-şi dă seama că aici şi acum se află tot ce are nevoie pentru a
garanta un viitor cu totul diferit de trecut, fără nici o continuitate a
ideilor vechi şi a credinţelor bolnave. Anticiparea nu joacă nici un rol,
căci încrederea prezentă arată calea.
Atitudinile defensive sunt planurile pe care le făureşti pentru a
ataca adevărul. Ţinta lor este să selecteze ceea ce aprobi, şi să ignore
ceea ce consideri a fi incompatibil cu convingerile privind propria-ţi
realitate. Iar ceea ce rămâne este într-adevăr lipsit de sens. Căci
tocmai realitatea ta este "ameninţarea" pe care strategiile tale
defensive vor s-o atace, să o camufleze, să o despice şi să o
răstignească.
Câte nu ai putea accepta, dacă ai şti că tot ce se întâmplă, toate
evenimentele, trecute, prezente şi viitoare sunt plănuite cu blândeţe
de Cel Unic, al Cărui singur sunt scop este binele tău? Poate că l-ai
înţeles greşit planul, căci El nu ţi-ar oferi niciodată durerea. Însă
atitudinile tale defensive nu te-ai lăsat să vezi cum este binecuvântarea
sa iubitoare străluceşte la fiecare pas pe care lai făcut vreodată. În
timp ce făceai planuri pentru moarte, El tea condus cu gingăşie către
viaţa eternă.
Încrederea ta prezentă în El este acea apărare care promite un
viitor netulburat, fără nici o umbră de mâhnire, cu o bucurie care
sporeşte neîncetat, pe măsură ce această viaţă devine o clipă sfântă,
aşezată în timp, dar râvnind numai nemurire. Nu lăsa alte apărări,
decât încrederea ta prezentă, să-ţi traseze viitorul, şi viaţa aceasta
devine o întâlnire cu adevărul plină de semnificaţie, pe care doar
strategiile tale defensive vor să-l ascundă.
Lipsit de sistemele tale de apărare, devii o lumină pe care Cerul,
plin de recunoştinţă, o recunoaşte ca aparţinându-i. Şi te va conduce pe
căi ce ţi-au fost hărăzite întru fericirea ta conform străvechiului plan,
început atunci când sa născut timpul. Cei care te urmează îşi vor
împreuna lumina cu a ta, ce va spori până când lumea va radia de
bucurie. Iar fraţii noştri îşi vor abandona stânjenitoarele sisteme de
apărare, care nu le-au adus nimic şi nu putea decât să înspăimânte.
Astăzi vom anticipa acel timp cu o încredere prezentă, căci aceasta
face parte din ceea ce a fost plănuit între noi. Vom fi încredinţaţi că
toate cele de care avem nevoie ne sunt date, pentru a realiza acest
deziderat. Nu facem planuri referitoare la posibilităţile de împlinire, ci
ne dăm seama că lipsa noastră de apărare este tot ce ne trebuie,
pentru ca adevărul să răsară cu certitudine în minţile noastre.
De două ori pe zi, timp de cincisprezece minute, ne vom odihni de
plănuiri lipsite de sens şi de orice gând care împiedică adevărul să
pătrundă în minţile noastre. Astăzi, vom dobândi în loc să facem
planuri, astfel încât să putem dărui în loc să organizăm. Şi nouă ni se
dăruieşte cu adevărat, atunci când spunem:

"Dacă mă apăr, sunt atacat.
Dar în neapărarea mea voi fi puternic,
şi voi afla ceea ce ascund apărările mele."

Nimic altceva. Dacă sunt planuri de făcut, ţi se va spune despre
ele. Sar putea ca ele să nu fie planurile pe care le credeai necesare, şi
nici chiar răspunsurile la problemele cu care credeai că eşti confruntat.
Ele sunt însă răspunsuri la un alt fel de întrebare, care deocamdată,
rămâne fără răspuns dar în aşteptarea răspunsului până ce, în cele
din urmă, primeşti Răspunsul.
Toate sistemele tale defensive au avut ca obiectiv să nu primeşti
ce vei primi astăzi. În lumina şi bucuria încrederii neîndoite te vei
întreba, cu mirare, de ce oare ai crezut vreodată că trebuie să fii
apărat de izbăvire. Cerul nu cere nimic. Iadul este cel care ridică
extravagante pretenţii la sacrificiu. Astăzi nu renunţi la nimic în aceste
momente când, neapărat, te prezinţi Creatorului tău aşa cum eşti cu
adevărat.
El tea ţinut minte. Astăzi, la rândul nostru, ne vom aminti de El.
Căci aceasta este Vremea Paştelui în procesul tău de mântuire. Învii
din nou ceea ce a fost o moarte şi părelnică deznădejde. Acum a
renăscut în tine lumina speranţei, fiindcă acum te apropii fără de
apărare ca să-ţi afli rolul în planul lui Dumnezeu. Ce planuri mărunte
sau credinţe magice mai pot avea oare vreo valoare, atunci când ţi-ai
primit funcţia de la Vocea lui Dumnezeu Însuşi?
Nu încerca să modelezi această zi după cum ţi se pare că ţi-ar fi de
cel mai mare folos. Căci nu îţi poţi imagina toată fericirea care te
ajunge atunci când nu plănuieşti nimic. Află astăzi. Şi toată lumea va
face acest pas uriaş, sărbătorind Paştele tău împreună cu tine. Dea
lungul zilei, pe măsură ce apar mici nebunii ca să-ţi imobilizeze
sistemele defensive, ispitindu-te să urzeşti planuri, adu-ţi aminte că
astăzi este o zi de învăţământ special, şi afirmă următoarele:

"Acesta este Paştele meu. Îl voi păstra
cu sfinţenie. Nu mă voi apăra,
căci Fiul lui Dumnezeu nu are nevoie de apărare împotriva
adevărului realităţii sale."

Lectia 134 - marti, 22 februarie

LECŢIA 134
"Fie să percep iertarea aş cum este ea."

Să recapitulăm astăzi semnificaţia verbului "a ierta", fiind foarte
uşor de distorsionat şi perceput ca ceva ce implică o nedreaptă
renunţare la o mânie îndreptăţită, un dar nejustificat şi nemeritat, şi o
negare completă a adevărului. Dintr-o astfel de perspectivă, iertarea nu
poate să nu fie văzută ca o prostie extravagantă, iar acest curs să pară
a lăsa mântuirea la cheremul unei toane.
Această perspectivă distorsionată a ceea ce înseamnă iertare se
corectează uşor, dacă poţi accepta faptul că scuzele nu se cer pentru a
ceva adevărat. Iertarea trebuie să se mărginească la ceea ce este fals.
Este irelevantă faţă de orice în afară de iluzii. Adevărul este creaţia lui
Dumnezeu, iar a scuza aceasta este lipsit de sens. Tot adevărul Îi
aparţine, Îi reflectă legile, Îi radiază Iubirea. Oare acestea au nevoie
de scuze? Cum ai putea ierta neprihănirea şi milostenia veşnică?
Dificultatea cea mai mare pe care o întâmpini faţă de aplicarea de
către tine a iertării veritabile se datorează faptului că încă mai crezi că
trebuie să ierţi adevărul, şi nu iluziile. Crezi că a scuza reprezintă o
încercare deşartă de ignorare a ceea ce se află acolo, de a trece cu
vederea adevărul, într-un efort neîntemeiat de a te amăgi singur,
conferind realitate unei iluzii. Acest punct de vedere distorsionat nu
face decât să reflecte influenţa pe care o mai are încă ideea păcatului
asupra minţii tale, reflectând imaginea pe care o ai despre tine însuţi.
Deoarece eşti de părere că păcatele tale sunt adevărate, ai
impresia că a scuza înseamnă amăgire. Căci este imposibil să te
gândeşti la păcat ca fiind adevărat, şi să nu crezi că iertarea este o
minciună. Astfel, iertarea realmente nu este altceva decât un păcat, ca
toate celelalte. Ea afirmă că adevărul este fals, zâmbindu-le celor
corupţi ca şi cum ar fi la fel de neprihăniţi ca iarba, la fel dacă
imaculaţi ca zăpada. Se înşeală în privinţa a ceea ce crede că poate
înfăptui. Consideră corect ceea ce este evident greşit, şi ia scârboşenia
ca pe ceva bun.
Dintr-un asemenea punct de vedere, scuza nu este o scăpare. Este
un semn în plus că păcatul este de neiertat, putând, cel mult, să fie
ascuns, negat sau altfel denumit, căci a scuza este trădare faţă de
adevăr. Vina nu poate fi iertată. Dacă păcătuieşti, vina ta este
atotdăinuitoare. Cei iertaţi dintr-un punct de vedere din care păcatele
lor sunt reale, sunt batjocoriţi ca vai de ei şi de două ori condamnaţi:
odată de ei înşişi, pentru ceea ce consideră că au făcut, şi încă o dată
de către cei care îi scuză.
Tocmai realitatea păcatului face ca iertarea să fie naturală şi pe
de-a-ntregul sănătoasă, o profundă uşurare pentru cei care o oferă, o
tăcută binecuvântare acolo unde este primită. Iertarea nu încurajează
iluziile, ci le adună graţios, cu un râset uşor, aşternându-le cu blândeţe
la picioarele adevărului. Iar acolo ele dispar cu totul.
Iertarea este singurul lucru care reprezintă adevărul în toiul
iluziilor lumii. Ea îşi dă seama de nimicnicia lor, privind dea dreptul
(neabătută) prin miile de forme în care acestea ar putea apare. Ea
priveşte păcatele, dar nu se lasă amăgită. Nu ia în seamă ţipetele
autoacuzatoare ale păcătoşilor înnebuniţi de vinovăţie. Se uită la ei cu
ochi liniştiţi, spunându-le doar atât:

 "Frate ale meu, ceea ce crezi nu este adevărul."

Tăria iertării constă în onestitatea ei, care este atât de
incoruptibilă încât vede iluziile ca iluzii, şi nu ca fiind adevărul. Tocmai
de aceea, în faţa minciunilor, ea devine cea care dezamăgeşte; marele
restaurator al simplului adevăr. Prin capacitatea sa de a trece cu
vederea ceea ce nu se află acolo, ea deschide drumul către adevăr,
drum ce a fost blocat de către visele vinovăţiei. Acum eşti liber să
urmezi calea care ţi-o deschide adevărata ta iertare. Căci dacă un
singur frate a primit acest dar de la tine, uşa este deschisă şi pentru
tine.
Există un mod foarte simplu de a găsi uşa către adevărata iertare
şi de o percepe ca fiind larg deschisă, în semn de bun venit. Dacă te
simţi ispitit să acuzi pe cineva de vreun păcat, indiferent sub ce formă,
nu-i permite minţii să stăruie asupra a ceea ce crezi că a făcut acea
persoană, căci înseamnă să te amăgeşti singur. Întreabă-te, în schimb:
"M-aş acuza eu oare de acest lucru?"
Astfel vei vedea alternativele între care ai de ales, în termeni care
dau sens alegerii şi îţi păstrează mintea liberă de vinovăţie şi durere,
precum Dumnezeu Însuşi a rânduito să fie, după cum este ea
într-adevăr. Numai minciunile vor condamna. Într-adevăr, inocenţa este
singurul lucru care există. Iertarea se aşează între iluzii şi adevăr, între
lumea pe care o vezi şi cea care se află dincolo de ea; între iadul
vinovăţiei şi poarta Cerului.
Peste această punte, la fel de puternică precum Iubirea care şi-a
întins binecuvântările peste ea, toate visele despre rău, ură şi atac
sunt tăcut aduse în faţa adevărului. Ele nu sunt reţinute ca să
intensifice, să intimideze şi să îngrozească pe nesăbuitul visător care
crede în ele. El a fost deja trezit, cu blândeţe, din visul său, prin
înţelegerea faptului că ceea ce i sa părut că vede nu a existat niciodată
iar acum el nu mai poate gândi că i sa refuzat orice posibilitate de
scăpare.
Nu trebuie să lupte pentru aşi afla mântuirea. Nu trebuie să ucidă
balaurii de care se credea urmărit. Şi nici nu trebuie să înalţe groasele
ziduri de piatră şi uşile de fier despre care credea că îl vor pune în
siguranţă. El acum poate să-şi îndepărteze armura greoaie şi inutilă,
făurită pentru ai lega mintea cu lanţul fricii şi suferinţei. Pasul îi este
uşor şi, de cum se aşterne la drum, o stea rămâne în urma sa, pentru
a arăta calea celor cel urmează.
Iertarea trebuie exersată, căci lumea nu îi poate percepe sensul, şi
nici nu poate pune la dispoziţie o călăuză care să-ţi demonstreze
eficienţa ei benefică. Nu există în toată lumea vreun gând care să
conducă măcar la o cât de mică înţelegerea legilor pe care le urmează,
nici a Gândului pe care-l reflectă. Iertarea este la fel de străină de
această lume precum este propria ta realitate. Totuşi, ea împreunează
mintea cu realitatea din tine.
Astăzi exersăm adevărata iertare, pentru ca vremea împreunării să
nu mai fie amânată. Căci vrem să ne întâlnim cu realitatea noastră în
libertate şi pace. Exersarea se preschimbă în paşii ce luminează calea
pentru fraţii noştri, care ne vor urma către realitatea pe care o
împărtăşim cu ei. Pentru ca se înfăptuiască aceasta, haideţi să
dedicăm câte un sfert de oră, de două ori pe zi, pe care să-l petrecem
alături de Îndrumătorul Care înţelege sensul iertării, şi Care nea fost
trimis spre a ni-l revela. Să-L rugăm aşadar:

"Fă-mă să percep iertarea aşa cum este ea."

Apoi alege un frate, conform îndrumării pe care El ţi-o va da, şi
cataloghează-i "păcatele", pe măsură ce îţi vin în minte, unul câte unul.
Să nu zăboveşti asupra nici unuia dintre le, ci realizează că îi foloseşti
"ofensele" numai şi numai pentru a salva lumea de toate ideile
păcătuirii. Consideră, pe scurt, tot ce ai gândit rău despre el şi, de
fiecare dată, întreabă-te: "M-aş condamna eu oare pentru toate
acestea?"
Îngăduie-i să fie eliberat de toate gândurile pe care le-ai nutrit
referitor la păcatul din el. Acum tu eşti pregătit pentru libertate. Dacă
până acum ai exersat cu bunăvoinţă şi onestitate, vei începe să
conştientizezi o senzaţie de înălţare, o uşurare a greutăţii ce o simţeai
dea lungul pieptului, un cert şi profund sentiment de uşurare. Timpul
ce a mai rămas trebuie consacrat resimţirii sentimentului de eliberare
de toate lanţurile împovărătoare cu care ai încercat să-l încătuşezi pe
fratele tău, dar pe care le-ai aruncat asupra ta însăţi.
Iertarea trebuie practicată dea lungul întregii zile, căci vor fi încă
multe ocazii când îi vei uita sensul şi te vei ataca pe tine însuţi. Dacă
se întâmplă asta, îngăduie-i minţii tale să nu se lase păcălită de această
iluzie, spunând în sinea ta:

"Fie să percep iertarea aşa cum este ea.
M-aş acuza oare de acest lucru?
Nu mă voi încătuşa singur."

Orice ai face, adu-ţi aminte:

"Nimeni nu este răstignit de unul singur, tot aşa cum
nimeni nu poate pătrunde Cerul de unul singur."

Lectia 133 - luni, 21 februarie

LECŢIA 133
"Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare."

Câteodată, în procesul de instruire, mai ales după ce sa trecut de
faza ce pare teoretică şi foarte departe de ceea ce studentul a asimilat
deja, este de folos ca el să fie readus la preocupări de ordin practic.
Asta vom face astăzi. Nu vom vorbi de idei măreţe, ce cuprind lumea
întreagă, ci ne vom opri asupra unor beneficii care ţi se cuvin.
Nu ceri prea mult de la viaţă, ci mult prea puţin. Atunci când îţi laşi
mintea atrasă de preocupări trupeşti, de lucruri pe care le cumperi, de
poziţia ta socială, tu cauţi de fapt, amărăciunea şi nu fericirea. Acest
curs nu încearcă să ţii puţinul pe care îl ai. Nu încearcă să substituie
nişte idei utopice unor satisfacţii pe care le conţine lumea. În lume nu
există satisfacţii.
Vom alcătui astăzi o listă a criteriilor pe baza cărora să testezi
toate lucrurile care crezi că le vrei. Dacă nu îndeplinesc aceste cerinţe
sănătoase, ele nu merită să fie dorite de fel, căci nu fac altceva decât
să ia locul acelor lucruri care oferă mai mult. Nu poţi stabili tu însuţi
legile care guvernează alegerea, precum nu poţi stabili nici
alternativele între care ai de ales. De ales, poţi să alegi; chir trebuie să
o faci. Dar este înţelept să alegi atât legile pe care le pui în mişcare
atunci când alegi, cât şi alternativele careţi sunt oferite.
Am subliniat deja că nu sunt decât două alternative, oricât de
multe ar părea să existe. Gama alegerilor este fixată, acest lucru nul
putem schimba. Ar fi cât se poate de negeneros faţă de tine însuţi ca
numărul alternativelor să fie nelimitat şi astfel să-ţi amâni alegerea
finală până ce nu le vei fi luat în considerare pe toate în desfăşurarea
timpului, în loc să fii adus, atât de limpede, în punctul unde nu există
decât o singură alegere ce trebuie făcută.
O altă lege plină de bunăvoinţă, în relaţie directă cu cele de mai
sus, este cea care spune că nu există nici un compromis cu privire la
ceea ce trebuie să-ţi aducă alegerea pe care o faci. Ea nu îţi poate dărui
doar un pic, căci aici nu există jumătăţi de măsură. Fiecare alegere pe
care o faci îţi aduce totul, sau nimic. De acea, dacă înveţi testele cu
autorul cărora poţi distinge totul, vei face alegerea cea bună.
Mai întâi, dacă alegi un lucru care nu va dăinui pentru totdeauna,
ceea ce alegi este lipsit de valoare. O valoare temporară este totuna cu
lipsa oricărei valori. Timpul nu poate şterge o valoare care este reală.
Cele ce dispar nu au existat niciodată, şi nu au nimic de oferit celui
care le alege. El este amăgit de nimicul ce se prezintă într-o formă
oarecare după cum consideră el îi place.
Apoi, dacă vei alege să iei un lucru de la altcineva, cu nimic te vei
alege. Aceasta deoarece, dacă îţi negi tot timpul dreptul de a avea
totul, ţie însuţi ţi-ai negat acest drept. Nu vei recunoaşte, prin urmare,
lucrurile pe care le ai cu adevărat, negându-le existenţa. Cine caută să
priveze pe altcineva de vreun lucru, a fost amăgit de iluzia că
pierderea poate oferi un câştig. Dar pierderea tot pierdere trebuie că
oferă, nimic altceva.
Următoarea apreciere este cea pe care se bazează celelalte. De ce
alegerea pe care o faci prezintă valoare pentru tine? Ce îţi atrage
mintea către ea? Cărui scop serveşte? Aici poţi fi amăgit cel mai uşor.
Căci Egoul omite să recunoască ceea ce doreşte. Nici măcar nu spune
adevărul aşa cum îl percepe, pentru că trebuie să păstreze haloul, pe
care îl foloseşte pentru aşi proteja obiectivele împotriva coclelii şi
ruginii, ca să vezi cât de "inocent" este el.
Dar camuflajul său este doar o poleială subţire, ce nu îi poate
amăgi decât pe aceia care se complac în a fi amăgiţi. Obiectivele
egoului sunt evidente oricui îşi dă interesul să le examineze. Aici
amăgirea este dublată, căci cel amăgit nu-şi va da seama că, pur şi
simplu, nu a câştigat nimic. Ba mai mult, va crede că a servit
obiectivelor ascunse ale egoului.
Şi totuşi, cu toate că încearcă să păstreze haloul egoului nealterat
în câmpul său vizual, nu poate să nu-i perceapă marginile coclite şi
miezul ruginit. Greşelile sale lipsite de consecinţe îi apar drept păcate,
fiindcă priveşte cocleala ca aparţinându-i şi rugina ca fiind un semn al
unei adânci nevrednicii dinăuntrul său. Cel care doreşte să mai
păstreze obiectivele egoului şi să le slujească ca fiind propriile sale
ţeluri nu face nicidecum greşeli, după cum declară dictatele ghidului
său. Acest ghid propovăduieşte că este o eroare să crezi că păcatele
sunt doar nişte greşeli, căci cine ar suferi pentru păcatele sale dacă ar
fi aşa?
Şi astfel ajungem la criteriul de alegere care este cel mai greu de
crezut, întrucât caracterul său vădit este înăbuşit de multe straturi de
obscuritate. Dacă simţi cea mai mică urmă de vinovăţie în privinţa
alegerii tale, ai permis obiectivelor egoului să se amestece cu
alternativele reale. Şi astfel nu îţi dai seama că ele nu sunt decât două,
iar alternativa pe care crezi că ai ales-o pare înfricoşătoare şi prea
periculoasă pentru a fi deşertăciunea care este de fapt.
Toate lucrurile sunt ori valoroase, ori lipsite de valoare, demne sau
nu de a fi căutate, absolut de dorit sau nedemne de nici cel mai mic
efort pentru a fi obţinute. Tocmai de aceea este uşoară alegerea.
Complexitatea nu este altceva decât o perdea de fum, care ascunde
simplul fapt că nici o decizie nu poate fi dificilă. Ce câştigi învăţând
toate acestea? Câştigi mult mai mult decât doar putinţa de a lege cu
lejeritate şi fără durere.
Cerul însuşi este dobândit cu mâinile goale şi cu minţile deschise,
venind fără a poseda ceva, pentru a găsi totul, revendicându-i
aparenţa. Astăzi vom încerca să atingem această stare, lăsând la o
parte amăgirea de sine, şi având bunăvoinţa onestă de a preţui numai
ceea ce este într-adevăr valoros şi real. Cele două perioade de exersare
extinse, a câte cincisprezece minute fiecare, vor începe cu
următoarele:

"Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare,
doar ceea ce are valoare caut,
căci numai aceasta doresc să găsesc."

Primeşte înapoi ceea ce îl aşteaptă pe oricine ajunge, nestânjenit,
la Poarta Cerului, care se deschide larg la sosirea sa. Dacă cumva ai
început să aduni nişte poveri inutile, sau dacă crezi că te confrunţi cu
nişte decizii dificile, răspunde de îndată cu acest simplu gând:

"Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare.
Căci ceea ce este valoros îmi aparţine."