LECŢIA 143
"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."
<125> "Astăzi primesc cu seninătate Cuvântul lui Dumnezeu."
<126> "Tot ce dăruiesc, mie însumi mi se dăruieşte."
miercuri, 23 februarie 2011
Lectia 142 - miercuri, 2 martie
LECŢIA 142
"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."
<123> "Mulţumesc Tatălui meu pentru darurile Sale pentru mine."
<124> "Fie să-mi aduc aminte că sunt una cu Dumnezeu."
Lectia 141 - marti, 1 martie
RECAPITULARE IV - Introducere
Acum recapitulăm din nou, de data aceasta conştienţi de faptul că
ne pregătim pentru a doua parte a învăţăturii despre cum poate fi
aplicat adevărul. Astăzi vom începe să ne concentrăm asupra stării de
a fi pregătiţi pentru ceea ce va urma. Iată ce ne propunem pentru
această recapitulare şi pentru lecţiile ce îi urmează. Recapitulăm,
aşadar, lecţiile recente şi gândurile lor reale, într-o manieră care va
facilita dobândirea stării de a fi pregătit.
Avem o temă centrală care unifică fiecare pas pe care îl
întreprindem în cadrul acestei recapitulări, ce poate fi enunţată simplu
prin aceste cuvinte:
Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.
Asta este un fapt, şi reprezintă adevărul a Ceea ce eşti şi a Ceea
ce Tatăl tău este. Acesta este gândul prin care Tatăl a dat creaţia
Fiului, instaurându-l în calitatea de cocreator, împreună cu El Însuşi.
Acesta este gândul care îi garantează Fiului mântuirea deplină. Căci în
mintea Sa nu pot sălăşlui alte gânduri decât cele pe care le
împărtăşeşte Tatăl său. Lipsa iertării blochează acest gând, nelăsându-l
săi pătrundă în conştienţă. Cu toate acestea, este dea pururi adevărat.
Să ne începem pregătirea prin căpătarea unei oarecare înţelegeri a
multiplelor forme îndărătul cărora poate fi ascunsă dibaci lipsa iertării,
fiind nişte iluzii, ele nu sunt percepute drept ceea ce sunt: nişte
mecanisme de apărare care îţi protejează gândurile neiertătoare spre a
nu fi văzute şi recunoscute. Scopul lor este de aţi arăta ceva diferit şi
de a întârzia corecţia prin autoamăgiri menite săi ia locul.
Şi totuşi, mintea ta conţine şi păstrează doar ceea ce gândeşte cu
Dumnezeu. Autoamăgirile tale nu pot lua locul adevărului. Tot atât de
puţin, cum un copil, ce aruncă un băţ în valurile mării, nu poate
schimba venirea fluxului şi refluxului, încălzirea apei de către soare,
reflexele argintii ale lunii pe oglinda ei, noaptea. Ţinând seama de
acestea, începem fiecare perioadă de exersare prin a ne pregăti minţile
pentru înţelegerea lecţiilor pe care le citim şi pentru a sesiza înţelesul
pe care ni-l oferă.
Începe fiecare zi cu un răstimp dedicat cercetării minţii tale, ca ea
să afle câtă libertate şi pace îţi poate oferi fiecare idee pe care o vei
recapitula în acea zi. Deschideţi larg mintea şi goleşte-o de toate
gândurile înşelătoare, lăsând doar acest singur gând să o ocupe
complet, eliminând restul:
"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."
Cinci minute dedicate acestui gând vor fi suficiente ca să aşeze
ziua pe traseul marcat de Dumnezeu şi să laşi în seama minţii tale
toate gândurile pe care le vei recepta în acea zi.
Ele nu vor proveni numai de la tine, căci toate vor fi împărtăşite de
El. Şi astfel, fiecare dintre ele îţi va aduce mesajul Iubirii Sale,
întorcându-i mesaje ale iubirii tale pentru El. Şi astfel, comuniunea cu
Stăpânul Puterilor Cereşti îţi este redată, aşa cum El Însuşi a voit să
fie. Şi precum propria Sa împlinire se împreunează cu El, aşa se va
împreuna El cu tine, care eşti împlinit atunci când te uneşti cu El, şi El
cu tine.
După ce te-ai pregătit, citeşte pur şi simplu fiecare din cele două
idei care ţi-au fost încredinţate spre a fi recapitulate pe ziua în curs.
Închide apoi ochii şi rosteşte-le rar în sinea ta. Acum nu este rost de
grabă, întrucât foloseşti timpul în scopul care ia fost hărăzit. Lasă
fiecare cuvânt să strălucească în înţelesul pe care i la dăruit
Dumnezeu, aşa cum ţi-a fost dat prin Vocea Sa. Lasă fiecare idee pe
care o recapitulezi în acea zi să-ţi aducă darul pe care El la depus în ea,
ca tu să-l primeşti din partea Sa. Şi nu vom folosi în practica noastră alt
format decât acesta:
Oră de oră, adu-ţi aminte gândul cu care a început ziua şi petrece
un moment de reculegere împreună cu el. Repetă apoi, fără grabă,
cele două idei de exersat ale zilei, lăsându-ţi destul timp ca să vezi
darurile menite ţie pe care acestea le conţin, şi îngăduie ca ele să fie
primite acolo unde au fost hărăzite.
Nu adăugăm alte gânduri, ci le lăsăm pe acestea să fie mesajele ce
sunt. Nu ne trebuie mai mult decât atât ca să ni se dăruiască fericire şi
tihnă, o nesfârşită linişte, perfecta certitudine şi tot ceea ce Tatăl
nostru voieşte să primim drept moştenire ce ne revine de la El. Şi
încheiem fiecare zi de exersare din cadrul acestei recapitulări aşa cum
am începuto, repetând mai întâi acel gând care a făcut din ziua în curs
un prilej special de binecuvântare şi fericire pentru noi; şi care, prin
credinţa noastră, a readus lumea din întuneric la lumină, din mâhnire
la bucurie, din durere la pace, din păcat la sfinţenie.
Dumnezeu îţi aduce mulţumiri ţie, care practici în acest fel
împlinirea Cuvântului Său, şi atunci când, înainte de culcare, îţi aduci
din nou mintea prinos ideilor zilei, recunoştinţa Lui te cuprinde în
pacea în care El voieşte să fii dea pururi şi pe care înveţi acum să o
revendici drept moştenire a ta.
LECŢIA 141
"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."
<121> "Iertarea este cheia fericirii."
<122> "Iertarea oferă tot ce vreau."
Lectia 140 - luni, 28 februarie
LECŢIA 140
„Numai mântuirea se poate spune că este leac.”
Termenul leac nu poate fi aplicat, pe drept cuvânt, nici unui
remediu pe care lumea îl acceptă ca fiind binefăcător. Ceea ce lumea
percepe ca fiind un remediu terapeutic nu va face decât să
îmbunătăţească corpul. Atunci când încearcă să vindece mintea, nu
sesizează vreo separare faţă de trup, unde şi crede că există mintea.
Formele ei de vindecare sunt, aşadar, obligate să substituie o iluzie cu
o altă iluzie. Una şi aceeaşi credinţă în boală ia doar o altă formă,
astfel că pacientul de percepe ca fiind sănătos.
El nu este vindecat. Visase doar că era bolnav, iar în acest vis a
găsit formula magică care să-l facă bine. Dar nu sa trezit din vis şi, ca
urmare, mintea sa rămâne în exact aceeaşi stare ca mai înainte. El nu
a văzut lumina care l-ar trezi, punând capăt visului. Ce importanţă
poate avea în realitate conţinutul unul vis? Ori dormi, ori eşti treaz.
Aici nu există jumătăţi de măsură.
Visele fericite pe care le aduce Sfântul Duh sunt deosebite de
visele lumii, în care, cel mult, poţi visa că eşti treaz. Însă visele pe
care iertarea le arată minţii nu mai induc o altă formă de somn, în care
visătorul să viseze un alt vis. Visele sale fericite sunt vestitorii
pogorârii adevărului asupra minţii. Te conduc de la somn la o blândă
trezire, în aşa fel încât toate visele vor fi dispărut. Astfel, ele lecuiesc
veşnic.
Ispăşirea vindecă temeinic şi lecuieşte toată boala. Căci mintea
care înţelege că boala nu poate fi decât un vis, nu se lasă înşelată de
formele pe care le poate lua visul. În absenţa vinovăţiei boala nu poate
apare, ea nefiind decât o altă formă de vinovăţie. Ispăşirea nu vindecă
pe bolnav, căci aceasta nu este o lecuire. Ea îndepărtează vinovăţia
care face posibilă boala. Căci boala a trecut de-acum, nemaiavând la
cine să se întoarcă.
Pace ţie, care ai fost lecuit întru Dumnezeu, şi nu întru vise
deşarte. Căci lecuirea trebuie să vină din sfinţenie, iar sfinţenia nu
poate fi găsită acolo unde este întreţinut păcatul. Dumnezeu
sălăşluieşte în temple sfinte. Acolo unde a pătruns păcatul, El nu are
cale liberă. Şi totuşi, nu există loc unde El să nu fie. Prin urmare,
păcatul nu poate avea un lăcaş în care să se ascundă de binefacerea
Sa. Nu există loc în care sfinţenia să fie absentă, iar păcatul şi boala
nu au unde să locuiască.
Iată gândul care locuieşte. El nu face distincţie între o irealitate şi
alta. Şi nici nu caută să vindece ceea ce nu este bolnav, fără a se
gândi unde anume se află nevoia de vindecare. Acest gând nu este
magic. Este un apel lansat adevărului, care nu poate întârzia să
vindece, vindecând pentru totdeauna. Nu este un gând care judecă o
iluzie după mărimea ei, după aparenta ei gravitate sau după orice este
legat de forma pe care o ia. Pur şi simplu se concentrează pe ceea ce
este, ştiind că nici o iluzie nu poate fi reală.
Să nu încercăm să lecuim astăzi ceea ce nu poate avea parte de
boală. Vindecarea nu trebuie căutată în altă parte, ci acolo unde se află
ea, aplicând-o la ceea ce este bolnav, spre a putea fi lecuit. Nici un
remediu din cele pe care le administrează lumea nu poate efectua vreo
schimbare în vreun lucru. Mintea care aduce iluziile în faţa adevărului
este cu adevărat schimbată. Altă schimbare nu există. Căci, cum altfel
poate o iluzie să difere de alta decât prin atribute care nu au nici
substanţă, nici realitate, nici un nucleu, nimic care este cu adevărat
diferit?
Astăzi căutăm să ne schimbăm mentalitatea în ceea ce priveşte
sursa bolii, deoarece căutăm un leac pentru toate iluziile, şi nu o altă
strămutare între ele. Astăzi vom încerca să găsim sursa vindecării,
care se află în minţile noastre, întrucât Tatăl nostru acolo a aşezato
pentru noi. Nu este mai departe de noi decât noi înşine. Ne este la fel
de aproape ca propriile noastre gânduri, atât de aproape încât este
imposibil să o scăpăm. Nu trebuie decât să o căutăm şi o vom găsi
negreşit.
Astăzi nu ne vom lăsa păcăliţi de ceea ce pare a fi bolnav. Astăzi
trecem dincolo de aparenţe şi ajungem la sursa vindecării, căci nimic
nu este scutit de vindecare. Vom reuşi în măsura în care ne dăm
seama că niciodată nu se poate face o distincţie semnificativă între
ceea ce este neadevărat şi ceea ce este la fel de neadevărat. Aici nu
există gradaţii, nici vreo credinţă cum că ceea ce nu există poate fi mai
adevărat în unele forme decât în altele. Toate aparenţele sunt false şi
pot fi lecuite tocmai pentru că nu sunt adevărate.
Aşa că ne lăsăm deoparte amuletele, talismanele, medicamentele,
psalmodierile şi gesturile magice, indiferent de forma sub care apar.
Vom sta în linişte în ascultarea Vocii vindecării, Care va lecui toate
relele ca unul, restituind Fiului lui Dumnezeu starea de luciditate. Nici o
altă Voce decât aceasta, nu poate lecui. Astăzi auzim o singură Voce
Care ne vorbeşte despre adevăr, în care toate iluziile se isprăvesc şi
pacea se reîntoarce în lăcaşul etern şi liniştit al lui Dumnezeu.
Ne trezim auzindu-L pe El, lăsându-L să ne vorbească cinci minute la
început de zi şi încheiem ziua ascultându-L din nou cinci minute înainte
de culcare. Singura noastră pregătire constă în a lăsa deoparte
gândurile care interferează, nu în mod separat, ci toate deodată. Sunt
unul şi acelaşi gând. Nu avem nici un interes să facem distincţii între
ele, amânând astfel momentul în care putem să-L auzim pe Tatăl
nostru vorbindu-ne. Îl auzim acum, la EL venim astăzi.
Cu mâinile golite de orice neam putea agăţa, cu inimile înălţate şi
minţile ascultătoare, ne rugăm:
Numai mântuirea se poate spune că este leac.
Vorbeşte-ne, Tată, ca să putem fi vindecaţi.
Şi vom simţi cum mântuirea ne va acoperi cu o gingaşă ocrotire,
cu pace atât de profundă, încât nici o iluzie nu ne poate tulbura
minţile, nici să ne ofere dovezi cum că ar fi reală. Asta vom învăţa
astăzi. Şi ne vom spune rugăciunea pentru vindecare oră de oră,
dăruindu-ne câte un minut atunci când bate ceasul, ca să auzim
răspunsul la rugăciunea noastră, slujind în tăcere şi bucurie. Aceasta e
ziua când pogoară în noi vindecarea. Aceasta e ziua când separarea ia
sfârşit şi ne aducem aminte CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT.
Lectia 139 - duminica, 27 februarie
LECŢIA 139
“Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi”.
Aici se pune capăt oricărei alegeri. Căci ajungem aici la decizia de
a ne accepta pe noi înşine aşa cum nea creat Dumnezeu şi ce altceva
reflectă alegerea, decât incertitudinea cu privire la ceea ce suntem? Nu
există îndoială care să nu-şi aibă rădăcinile aici. Nu există întrebare
care să nu reflecte această incertitudine. Nu există conflict care să nu
comporte această neechivocă şi simplă întrebare: Ce sunt eu?
Însă cine altul ar putea pune această întrebare decât cineva care a
refuzat să se recunoască pe sine? Numai refuzul de a te accepta pe
tine însuţi ar putea face ca această întrebare să pară sinceră. Singurul
lucru care poate fi cu siguranţă cunoscut de orice vieţuitoare este ceea
ce este ea. Din acest unic punct al certitudinii, ea contemplă celelalte
lucruri ca fiind la fel de certe precum ea însăşi.
Incertitudinea cu privire la ceea ce trebuie că eşti este o
autoamăgire de proporţii atât de vaste, încât magnitudinea ei de
neconceput. A fi viu şi a nu te cunoaşte pe tine însuşi înseamnă a
crede că, în realitate, eşti mort. Fiindcă, ce altceva înseamnă viaţa
decât a fi tu însuţi, şi ce altceva poate fi viu în locul tău? Cine este cel
care se îndoieşte? De ce anume se îndoieşte? Cui îi pune întrebări?
Cine poate săi răspundă?
El afirmă, pur şi simplu, că nu este el însuşi, prin urmare, fiind
altceva, devine un cercetător a ceea ce este acel ceva. Cu toate
acestea, el nu ar putea fi nicidecum viu, dacă nu ar cunoaşte
răspunsul. De întreabă ca şi cum nu ar cunoaşte, nu face decât să
arate că nu vrea să fie ceea ce este. Dar el a acceptat ceea ce este,
dat fiind că trăieşte; a judecat împotrivă şi ia negat valoarea, decizând
că nu cunoaşte singura certitudine datorită căreia trăieşte.
Astfel devine nesigur de propria sa viaţă, căci a negat ceea ce
reprezintă ea. Din cauza acestei negaţii ai nevoie de Ispăşire. Negaţia
ta nu a produs schimbări în ceea ce eşti. Dar ţi-ai scindat mintea într-o
parte care cunoaşte, şi una care nu cunoaşte adevărul. Eşti tu însuţi.
În privinţa aceasta nu există nici o îndoială. Şi totuşi, te îndoieşti de
aceasta. Însă nu te întrebi care parte a ta se poate îndoi de tine însuţi.
Acea parte care pune această întrebare nu poate, în realitate, să fie o
parte din tine. Căci întreabă de cineva care cunoaşte răspunsul. Dacă
ar fi parte din tine, atunci certitudinea ar fi imposibilă.
Ispăşirea remediază strania idee că este posibil să te îndoieşti de
tine însuţi, să fii nesigur de ceea ce realmente eşti. Acesta este abisul
nebuniei. Şi totuşi, este întrebarea universală a lumii. Ce altceva
înseamnă asta decât că lumea este nebună? De ce săi împărtăşim
nebunia, acceptând nefericita credinţă că ceea ce este universal aici,
este şi adevărat?
Nimic din ceea ce crede lumea nu este adevărat. Ea este un loc al
cărui scop este de a fi un popas unde cei care pretind că nu se cunosc
pe ei înşişi pot veni să se întrebe ce anume sunt. Şi ei vor veni din nou
până ce vor fi acceptat Ispăşirea şi vor fi învăţat că este imposibil să te
îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii conştient de ceea ce eşti.
Nu ţi se cere decât acceptare, căci ceea ce eşti este cert. Este dea
pururi pecetluit în sfânta Minte a lui Dumnezeu, precum şi în a ta
însăţi. Ceea ce eşti este atât de inaccesibil oricărei îndoieli şi
contestări, încât a pune întrebarea ce anume poate să fie, este dovada
de care ai nevoie spre aţi demonstra credinţa în contradicţia care
afirmă că nu cunoşti ceea ce nu se poate să nu cunoşti. Este aceasta o
întrebare, sau o afirmaţie care se neagă pe sine în ceea ce afirmă? Să
nu îngăduim sfintelor noastre minţi să se ocupe cu asemenea tâlcuiri
fără rost.
Aici avem o misiune de îndeplinit. Nu am venit să reîntărim
nebunia în care odinioară am crezut. Să nu uităm scopul pe care l-am
acceptat. Am venit să dobândim mai mult decât doar propria noastră
fericire. Ceea ce acceptăm că suntem proclamă ceea ce fiecare trebuie
că este, împreună cu noi. Nu-i neglija pe fraţii tăi, căci pe tine însuţi te
neglijezi. Priveşte-I cu iubire, ca să afle că sunt parte din tine, precum
şi tu eşti parte din ei.
Iată ce ne învaţă Ispăşirea. Demonstrând că unitatea Fiului lui
Dumnezeu este neafectată de credinţa sa cum că n-ar şti ce este el.
Acceptă astăzi Ispăşirea, nu pentru a schimba realitatea, ci doar
pentru accepta adevărul despre tine, ca apoi să-ţi continui drumul
bucurându-te întru Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Atât ni se cere
să facem. Atât vom face astăzi.
Câte cinci minute, dimineaţa şi seara, le vom consacra în vederea
aplicării minţilor noastre către tema de astăzi. Începem cu această
recapitulare privind misiunea noastră:
Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.
Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Nu am pierdut cunoaşterea pe care nea dăruit-o Dumnezeu atunci
când nea creat asemenea Lui. Putem să ne aducem aminte de ea şi
pentru ceilalţi, căci în creaţie toate minţile sunt una. Iar în memoria
noastră se află aducerea aminte despre cât de dragi ne sunt
într-adevăr fraţii noştri, cât de mult fiecare minte este parte din noi, cât
de credincioşi ne-au fost ei în realitate şi cum Iubirea Tatălui nostru îi
conţine pe toţi.
Cuprinşi de recunoştinţă faţă de toată creaţia, în Numele
Creatorului şi a Unităţii Sale cu toate aspectele creaţiei, ne reafirmăm
astăzi, la fiecare oră, ataşamentul faţă de cauza noastră, lăsând la o
parte toate gândurile care ne-ar distrage de la ţelul nostru sfânt. Preţ
de câteva minute, lasă-ţi mintea să se desprindă de păienjenişul
prostesc pe care lumea vrea să-l urzească în jurul Fiului lui Dumnezeu.
Şi dăţi seama cât de fragilă este natura lanţurilor ce par să ţină
cunoaşterea de tine însuţi în afara conştienţei tale, atunci când spui:
„Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.
Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.”
Lectia 138 - sambata, 26 februarie
LECŢIA 138
"Cerul este alternativa pentru care trebuie să mă decid."
În această lume, Cerul constituie o opţiune, fiindcă aici credem că
există nişte alternative între care trebuie să alegem. Avem
convingerea că toate lucrurile au un opus, iar ceea ce dorim reflectă
propria noastră alegere. Dacă Cerul există, trebuie să existe şi iadul,
căci contradicţia este modul în care plăsmuim ceea ce percepem şi
ceea ce credem că este real.
Creaţia nu cunoaşte contrarii. Dar aici, în lume opoziţia face parte
din a fi "real". Tocmai această percepţie stranie a adevărului face ca
opţiunea pentru Cer să pară totuna cu renunţarea la iad. Nu e chiar
aşa. Însă ceea ce este adevărat în creaţia lui Dumnezeu nu poate
pătrunde aici, până ce nu îşi găseşte reflectarea într-o formă pe care
lumea o poate înţelege. Adevărul nu poate veni acolo unde n-ar putea fi
perceput decât cu teamă. Căci aceasta ar constitui eroarea de a crede
că adevărul poate fi redus la nişte iluzii. Opoziţia face ca adevărul să
nu fie binevenit, iar astfel el nu poate veni.
Opoziţia este modul evident de a scăpa de ceea ce apare ca având
opus. Decizia permite ca unul dintre obiectivele în conflict să devină
ţelul eforturilor şi a cheltuielii de timp. Fără a lua vreo decizie, timpul
este irosit şi eforturile disipate. Sunt cheltuite pe nimic, iar timpul
trece fără a vădi rezultate. Nu există nici un sentiment al câştigului,
căci nimic nu se realizează; nimic nu se învaţă.
Trebuie să ţi se aducă aminte că te crezi confruntat cu mii de
alternative, când, de fapt, nu există decât una singură. Dar până şi
aceasta pare să fie doar o alternativă. Nu te lăsa derutat de toate
îndoielile pe care le vor aduce miriadele de decizii. Nu iei decât una
singură. Iar când ai luat această unică decizie, vei percepe că nu a fost
vorba de nici o alternativă. Căci adevărul este adevărat, şi nimic
altceva nu este adevărat. Nu există ceva opus care poate fi ales în
locul său. Nu există nici o contradicţie faţă de adevăr.
Alegerea depinde de ceea ce ai învăţat. Iar adevărul nu poate fi
învăţat, ci numai recunoscut. În recunoaştere rezidă acceptarea sa;
precum este el acceptat, aşa este şi cunoscut. Dar cunoaşterea se află
dincolo de obiectivele pe care neam propus să le arătăm în cadrul
acestui curs. Obiectivele noastre sunt legate de instruire; sunt atinse
învăţând cum se poate ajunge la ele, ce sunt şi ce oferă. Deciziile sunt
rezultatul procesului tău de învăţare, căci se bazează pe ceea ce ai
acceptat ca fiind adevărul cu privire la ceea ce eşti, precum şi la ceea
ce trebuie că-ţi sunt nevoile.
În această lume complicată până la demenţă, Cerul pare să ia
forma unei alternative, în loc să fie, pur şi simplu, ceea ce este. Dintre
toate opţiunile pe care ai încetat să le abordezi, aceasta este cea mai
simplă, întru totul definitivă şi constituind prototipul tuturor celorlalte,
este cea care rezolvă toate deciziile. Dar dacă o rezolvi pe aceasta,
celelalte sunt rezolvate împreună cu ea, căci toate deciziile nu fac
altceva decât să tăinuiască singura opţiune reală, luând diferite forme.
Iată aici ultima şi singura alegere, în care adevărul este ori acceptat,
ori negat.
Prin urmare, astăzi începem să luăm în considerare acea opţiune,
pentru luarea căreia ni sa dat timpul întru ajutor. Acesta îi este rostul
sfânt, acum diferit de scopul pe care tu însuţi i lai conferit, acela de a fi
un mijloc de demonstrare a realităţii iadului, a prefacerii speranţei în
deznădejde şi a biruinţei morţii asupra vieţii. Numai în moarte îşi
găsesc contrariile rezolvarea, căci a pune capăt opoziţiei înseamnă a
muri. Şi astfel, mântuirea trebuie să fie văzută ca nefiind altceva decât
moartea, căci viaţa este luată drept conflict. A rezolva conflictul
înseamnă, aşadar, aţi pune capăt şi vieţii.
Aceste credinţe nebuneşti pot dobândi o stăpânire inconştientă, de
o mare intensitate asupra minţii, ţinând-o în ghearele groazei şi a
anxietăţii cu atâta străşnicie, încât nu-şi va abandona ideile priind
propria protecţie. Ea trebuie să fie salvată de mântuire, ameninţată ca
să se simtă ocrotită şi magic blindată împotriva adevărului. Iar aceste
decizii sunt luate în mod inconştient, pentru a le păstra în siguranţă,
ferite de orice deranj; la adăpost de întrebări, raţiune şi punere la
îndoială.
Cerul este ales în mod inconştient. Alegerea nu poate fi făcută
până când alternativele nu sunt limpede văzute şi înţelese. Tot ceea ce
este învăluit de giulgiul umbrelor trebuie înviat întru înţelegere, spre a
fi judecat din nou, de data aceasta cu ajutorul Cerului. Şi toate
greşelile de judecată pe care le-a comis mintea înainte sunt deschise
corecţiei, acum, când adevărul le clasează ca fiind fără cauză. Ele nu
mai au nici un efect. Nu pot fi tăinuite, căci nimicnicia lor este
recunoscută.
Dimineaţa, de îndată ce ne trezim, ne decidem în favoarea Cerului
şi petrecem cinci minute încredinţându-ne că am făcut singura decizie
sănătoasă. Recunoaştem că facem o alegere conştientă între ceea ce
are existenţă şi ceea ce nu este decât o părelnicie a adevărului.
Confruntată fiind cu ceea ce este real, la lumină, se vede cât de
şubredă şi transparentă este pseudoexistenţa. Acum nu mai propagă
teroarea, căci ceea ce a fost plăsmuit ca fiind enorm, răzbunător,
nemilos de atâta ură, are nevoie de întuneric pentru ca frica să se
poată instala acolo. Acum este recunoscut ca fiind doar o nebunească
şi trivială greşeală.
La noapte, înainte de a ne închide ochii de somn, ne reafirmăm
alegerea pe care am făcuto oră de oră. Şi acum dăruim ultimele cinci
minute ale zilei deciziei pe care am luato la trezire. Cu trecerea fiecărei
ore neam reafirmat decizia, într-un scurt şi liniştit răgaz dedicat
menţinerii lucidităţii. Pentru ca, în sfârşit, să ne încheiem ziua cu
următoarele, recunoscând că alegem doar ceea ce vrem cu adevărat:
„Cerul este alternativa pentru care trebuie să mă decid.
Mă decid acum, şi nu mă voi răzgândi,
Cerul fiind singurul lucru pe care îl vreau.”
Lectia 137 - vineri, 25 februarie
LECŢIA 137
"Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se vindecă."
Ideea de astăzi rămâne gândul central pe care se întemeiază
mântuirea. Căci vindecarea este opusul ideilor lumii care se ocupă de
boală şi stări de separare. Boala este o retragere din faţa celorlalţi şi
un refuz al împreunării. Ea devine o uşă care se închide în urma unui
sine separat, ţinându-l izolat şi singur.
Boala înseamnă izolare. Căci pare să ţină un sine aparte de tot
restul, pentru a îndura ceea ce nu simt ceilalţi. Ea conferă trupului
puterea absolută de a face separarea reală şi de a ţine mintea într-un
regim de celulă, separată în bucăţi ce sunt ţinute laolaltă de un
straşnic zid de carne îmbolnăvită, pe care nul poate birui.
Lumea se supune legilor în slujba cărora se află boala, dar
vindecarea operează aparte de ele. Este important ca cineva să fie
vindecat de unul singur. Dar vindecarea este propria lui decizie de a fi
din nou Unul şi de aşi accepta Sinele cu toate părţile Sale intacte şi
nevătămate. Aflat în boală, Sinele său pare să fie dezmembrat şi lipsit
de unitatea care Îi dă viaţă. Dar vindecare se săvârşeşte atunci când el
vede că trupul nu are nici o putere de a ataca unitatea universală a Fiu
lui Dumnezeu.
Boala ţine să demonstreze că minciunile trebuie că sunt adevărul.
Dar vindecarea demonstrează că adevărul este adevărat. Separarea,
pe care boala ţine s-o impună în realitate nu a avut loc niciodată. A fi
vindecat înseamnă, pur şi simplu, a accepta ceea ce mereu a fost
simplul adevăr şi va rămâne mereu exact aşa cum a fost dintotdeauna.
Totuşi, ochilor obişnuiţi cu iluziile trebuie să li se arate că ceea ce ei
privesc este fals. Aşa se face că vindecarea, de care adevărul nu are
niciodată nevoie, trebuie să demonstreze că boala nu este reală.
Aşadar, vindecarea ar putea fi numită un contravis, ce anulează
visul bolii în numele adevărului, dar nu în însuşi adevărul. La fel cum
iertarea trece cu vederea toate păcatele ce nu au foarte niciodată
comise, vindecarea nu face decât să înlăture iluziile care nu au avut
loc. La fel cum lumea reală va răsări pentru a înlocui ceea ce nu a fost
niciodată, vindecarea oferă doar restauraţie pentru stări imaginare şi
idei false, din care visele brodează tablouri despre adevăr.
Să nu crezi totuşi că a vindeca este nedemn de funcţia ta aici. Căci
antiChrist devine mai puternic decât Christul pentru cei care visează că
lumea este reală. Trupul pare să fie mai solid şi mai stabil decât
mintea. Iar iubirea devine un vis, de vreme ce teama rămâne singura
realitate care poate fi văzută, justificată, şi pe deplin înţeleasă.
După cum iertarea risipeşte în strălucirea ei tot păcatul şi lumea
reală va ocupa locul a ceea ce ai plăsmuit, tot aşa vindecarea trebuie
să înlocuiască fanteziile bolii pe care le desfăşori în faţa simplului
adevăr, ascunzându-l. Când boala va fi văzută dispărând, în ciuda
tuturor legilor ce susţin că ea este cât se poate de reală, atunci toate
întrebările îşi vor fi găsit răspunsul. Iar legile nu vor mai putea fi
adorate şi nici respectate.
Vindecarea înseamnă libertate. Căci ea demonstrează că visele nu
vor triumfa asupra adevărului. Vindecarea este împărtăşită. Iar prin
acest atribut ea dovedeşte că acele legi, care sunt diferite de cele care
susţin că boala este inevitabilă, sunt mai puternice decât opusele lor
bolnăvicioase. Vindecarea înseamnă tărie. Căci prin mâna ei blândă,
slăbiciunea este biruită şi minţile, ce erau zidite înăuntrul unui trup,
sunt libere să se împreuneze cu alte minţi, pentru a fi dea pururea
veşnice.
Vindecarea, iertarea şi bucuroasa preschimbare a tot ce înseamnă
lumea durerii cu o lume unde tristeţea nu poate intra sunt mijloacele
prin care Sfântul Spirit te îmboldeşte să-L urmezi. Blândele Sale lecţii te
învaţă cât de uşor poţi dobândi mântuirea; cât de puţin exerciţiu îţi
trebuie ca să-I laşi legile să le înlocuiască pe cele făcute de tine pentru
a te face prizonier al morţii. Viaţa Sa devine propria ta viaţă, pe
măsură ce extinzi micul ajutor pe care El ţi-l cere spre a te elibera de
tot ce ţi-a pricinuit vreodată durere.
Iar acum, când te laşi vindecat, vezi cum toţi cei din jurul tău, cei
care îţi vin în minte, cei cu care ai contact sau cei care nu par să aibă
nici o legătură cu tine, sunt vindecaţi împreună cu tine. Probabil că nu
îi vei recunoaşte pe toţi, probabil că nu vei realiza cât de măreaţa îţi
este ofranda adusă lumii întregi, atunci când îngădui vindecării să
pogoare asupra ta. Dar niciodată nu eşti singurul care se vindecă. Şi
legiuni peste legiuni vor primi darul pe care îl primeşti tu atunci când
eşti vindecat.
Cei vindecaţi devin instrumentele vindecării. Între clipa în care ei
sunt vindecaţi şi cea în care le este dăruit harul vindecării, ca ei să-l
dăruiască la rândul lor, nu se interpune timpul. Ceea ce este opus lui
Dumnezeu nu există, iar cel care nu acceptă în mintea sa ceva ce nu
există, devine un liman unde cei obosiţi pot face un popas. Căci aici a
fost hărăzit adevărul, şi tot aici toate iluziile sunt aduse în fiinţa
adevărului.
Nu vrei să-I oferi adăpost Voii lui Dumnezeu? Căci prin aceasta nu
faci altceva decât să-ţi pofteşti Sinele să se simtă ca la El acasă. Şi
poate fi refuzată această invitaţie? Cere-i inevitabilului să se întâmple,
şi nu vei da greş niciodată. Cealaltă alegere înseamnă doar a cere ca
ceva să fie ceea ce nu poate fi, iar aşa ceva nu poate avea sorţi de
izbândă. Astăzi cerem ca numai adevărul să ne ocupe minţile; pentru
ca gânduri de vindecare să purceadă de la ceea ce este vindecat către
ceea ce mai trebuie vindecat, conştienţi fiind că se vor revela ca una.
La fiecare oră, ne vom aminti că funcţia noastră este să îngăduim
ca minţile să ne fie vindecate, spre a putea aduce vindecarea în lume,
schimbând blestemul cu vindecarea, durerea cu bucuria, şi separarea
cu pacea lui Dumnezeu. Oare nu merită să dăruieşti un minut dintr-o
oră pentru a dobândi un dar ca acesta? Oare nu reprezintă un pic de
timp o cheltuială neînsemnată pentru a fi oferită în schimbul darului ce
cuprinde totul?
Însă, trebuie să fim pregătiţi pentru un asemenea dar. Şi astfel,
vom începe ziua cu următoarele gânduri, dedicându-le zece minute, şi
tot cu aceste gânduri vom încheia ziua:
"Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se vindecă.
Vreau să-mi împărtăşesc vindecarea cu lumea întreagă,
pentru ca boala să fie alungată din mintea
Unicului Fiu al lui Dumnezeu, care este singurul meu Sine."
Îngăduie ca vindecarea să aibă loc prin tine chiar în această zi. Şi,
găsindu-ţi odihna în linişte, fii pregătit să dăruieşti pe măsură ce
dobândeşti, reţinând doar ceea ce dăruieşti şi primind Cuvântul lui
Dumnezeu ca să ia locul tuturor gândurilor nebuneşti care au fost
imaginate vreodată. Ne adunăm acum ca să face bine tot ceea ce a
fost bolnav şi să oferim binecuvântarea acolo unde domnea atacul. Şi
nu vom îngădui ca această funcţie să fie dată uitării cu trecerea orelor
zilei, amintindu-ne de rostul nostru cu ajutorul acestui gând:
"Atunci când sunt vindecat, nu sunt sigurul care se vindecă.
Şimi voi binecuvânta fraţii, căci voi fi vindecat împreună cu ei,aşa
cum şi ei sunt vindecaţi împreună cu mine."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)