Lectia 186 - miercuri, 27 aprilie

Lecţia 186

Mântuirea lumii depinde de mine

Iată afirmatia care va alunga într-o zi toată aroganţa din fiecare minte. Iată gândul adevăratei umilinţe, care nu acceptă altă funcţie pentru tine decât cea care ţi s-a dat. Îţi exprimă acceptarea rolului atribuit, fără a insista asupra altui rol. Nu judecă ce rol ţi se cuvine. Ci doar adevereşte că Voia lui Dumnezeu s-a făcut precum în Cer şi pe pământ. Şi uneşte toate voile de pe pământ în planul Cerului de mântuire a lumii, readucând-o la pacea Cerului. 

Să nu ne împotrivim funcţiei noastre. Nu noi am stabilit-o. Nu e ideea noastră. Mijloacele prin care va fi perfect îndeplinită ni s-au dat. Tot ce ni se cere să facem este să ne acceptăm rolul cu adevărată umilinţa şi să nu negăm cu aroganţă autoamăgitoare că suntem demni de el. Avem puterea să facem ce ne e dat să facem. Minţile noastre sunt cât se poate de adecvate să preia rolul pe care ni l-a atribuit Cel Ce ne cunoaşte foarte bine. 

Ideea de azi poate să pară destul de dez-îmbătătoare până îi vezi semnificaţia. Tot ce spune este că Tatăl tău te ţine minte încă şi că îţi oferă încrederea deplină pe care o are în tine, Fiul Lui. Ideea de azi nu îţi cere nicidecum să fii altfel de cum eşti. Ce altceva ar pu­tea umilinţa să îţi ceară? Şi ce altceva ar putea aroganţa să îţi nege? Astăzi nu ne vom da înapoi de la sarcina pe care o avem, pe făţarnicul motiv că ne insultă modestia. Tocmai orgoliul vrea să nege Chemarea pentru Dumnezeu. 

Ne lepădăm azi toată falsa umilinţă, ca să putem asculta Vocea lui Dumnezeu dezvăluindu-ne ce vrea să facem. Nu ne îndoim de capacitatea noastră de-a îndeplini funcţia pe care ne-o va oferi. Vom fi siguri doar că ne cunoaşte aptitudinile, înţelepciunea şi sfinţenia. Iar, dacă ne consideră demni de ea, aşa şi suntem. Numai aroganţa judecă altfel. 

Există o singură modalitate - numai una - de-a te elibera din în­carcerarea pe care ţi-a adus-o planul tău de-a demonstra că falsul e adevărat. Acceptă în schimb planul nefăcut de tine. Să nu judeci ce valoare ai pentru el. Dacă Vocea lui Dumnezeu te asigură că mântu­irea are nevoie de partea ta şi că întregul depinde de tine, fii sigur că aşa şi este. Cei aroganţi trebuie să se agaţe de cuvinte, temându-se să treacă dincolo de ele şi să ajungă la o trăire care le-ar putea contraria poziţia. Dar cei umili sunt liberi să audă Vocea care le spune ce sunt şi ce să facă. 

Aroganţa îţi face o imagine de sine care nu e reală. Şi imaginea aceasta tremură şi se retrage îngrozită când Vocea pentru Dumnezeu te asigură că ai puterea, înţelepciunea şi sfinţenia să treci de toate imaginile. Nu eşti slab, cum ţi-e imaginea de sine. Nu eşti ignorant şi neputincios. Păcatul nu poate păta adevărul din tine, iar nefericirea nu se poate apropia de sfânta casă a lui Dumnezeu. 

Vocea pentru Dumnezeu îţi spune toate aceste lucruri. Şi, în timp ce îţi vorbeşte, imaginea tremură şi caută să atace ameninţarea pe care nu o ştie, simţind că i se fărâmă temelia. Dă-i drumul. Mântuirea lumii depinde de tine, şi nu de acest mic boţ de humă, praf din pământ. Ce îi poate spune ea sfântului Fiu al lui Dumnezeu. De ce-ar trebui să se sinchisească el de ea? 

Şi aşa ne găsim pacea. Vom accepta funcţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, căci toate iluziile au la bază convingerea bizară că ne ­putem face alta. Rolurile pe care ni le-am făcut noi sunt labile şi par să se schimbe de la bocitoare la beatitudinea extatică a dragostei şi a iubirii. Putem râde sau plânge, şi putem întâmpina ziua cu bucurie ­sau cu lacrimi. Însăşi fiinţa noastră pare să se schimbe în cursul miilor de schimbări de dispoziţie, iar sentimentele prin care trec înalţă foarte sus sau ne trântesc la pământ în plină disperare. 

Acesta să fie oare Fiul lui Dumnezeu? Ar crea El o asemenea instabilitate şi ar numi-o Fiu? Cel Ce e neschimbător împărtăşeşte atributele Sale cu creaţia Sa. Toate imaginile pe care pare să le facă Fiul Său nu afectează nicidecum ce este el. Ele se vântură prin mintea lui ca nişte frunze suflate de vânt, grupându-se într-un fel o clipă, risipindu-se ca să se regrupeze şi apoi împrăştiindu-se total. Sau ca mirajele percepute deasupra unui deşert, înălţându-se din pulbere şi praf. 

Imaginile acestea lipsite de substanţă vor trece şi îţivor lăsa mintea liniştită şi înseninată, când vei accepta funcţia care ţi s-a dat. Imaginile pe care le faci tu dau naştere la obiective conflictuale, efemere şi vagi, incerte şi ambigue. Cine ar putea să depună eforturi constante sau să îşi îndrepte toată energia concentrată în slujba unor asemenea obiective? Funcţiile pe care le apreciază lumea sunt atât de incerte, încât se schimbă de zece ori pe oră când sunt cel mai sigure. Ce speranţă de izbândă se poate baza pe asemenea obiective?

Prin minunat contrast, la fel de cert ca revenirea soarelui să împrăştie noaptea în fiecare dimineaţă, funcţia care ţi s-a dat cu adevărat se distinge clar şi fără pic de ambiguitate. Nu e nicio îndoială în privinţa validităţii ei. Vine de la Cel Ce nu cunoaşte greşeală, iar Vocea Lui e sigură de mesajele Ei. Ele nu se vor schimba, şi nici nu vor intra în conflict. Toate indică un singur obiectiv, unul pe care îl poţi atinge. Planul tău poate fi imposibil, dar planul lui Dumnezeu nu poate da greş nicicând pentru că El e Sursa lui. 

Fă cum te îndrumă Vocea lui Dumnezeu. Şi, dacă îţi cere un lu­cru ce pare imposibil, adu-ţi aminte Cine îl cere şi cine l-ar refuza. Apoi gândeşte-te la următorul lucru: care are dreptate mai degrabă? Vocea care vorbeşte pentru Creatorul tuturor lucrurilor, Care cu­noaşte toate lucrurile exact aşa cum sunt, sau distorsionata ta imagi­ne sine, derutată, uluită, inconsecventă şi nesigură de toate? Nu lăsa să te îndrume vocea ei. Ascultă în schimb o Voce sigură, care îţi vorbeşte de o funcţie pe care ţi-a dat-o Creatorul tău, Care Îşi aduce aminte de tine şi te îndeamnă să îţi aduci aminte acum de El. 

Chemarea blândei Lui Voci vine de la cunoscut la necunoscători. El vrea să te mângâie, deşi nu cunoaşte întristare. Vrea să facă o restituţie, deşi e întreg; să îţi facă un dar, deşi ştie că ai deja totul. El are Gânduri care satisfac toate nevoile percepute de Fiul Lui, deşi El nu le vede. Căci Iubirea trebuie să dea, iar ce e dat în Numele Lui ia forma cea mai utilă într-o lume a formei. 

Acestea sunt formele care nu pot amăgi nicicând, pentru că pro­vin chiar din Neformitate. Iertarea e o formă pământească de iubire, care - aşa cum e în Cer - nu are formă. Dar de ce este nevoie aici se dă după nevoie. În forma aceasta, îţi poţi îndeplini funcţia chiar şi aici, deşi ce va însemna iubirea pentru tine când ţi se va reda nefor­mitatea e ceva şi mai măreţ. Mântuirea lumii depinde de tine care poţi să ierţi. Aceasta este funcţia pe care o ai aici.

Lectia 185 - luni, 25 aprilie

Lecţia 185

Vreau pacea lui Dumnezeu

Simpla rostire a acestor cuvinte nu e nimic. Dar rostirea lor cu toată convingerea e totul. Dacă ai putea să le spui cu toată convinger­ea chiar şi o clipă, nu ar mai fi posibil să fii întristat, sub nici o formă, niciunde şi nicicând. Cerul ar fi complet redat conştienţei depline; amintirea lui Dumnezeu, total restabilită; învierea întregii creaţii, pe deplin recunoscută. 

Nimeni nu poate să rostească cuvintele acestea cu toată convingerea şi să nu se vindece. Nu poate să se joace cu vise, nici nu se poate considera el însuşi un vis. Nu poate să facă un iad şi să îl considere real. Vrea pacea lui Dumnezeu, şi i se dă. Căci este tot ce vrea şi tot ce va primi. Mulţi au rostit aceste cuvinte. Dar chiar puţini le-au spus cu toată convingerea. Nu trebuie decât să priveşti lumea pe care o vezi în jur ca să te convingi cât de puţini sunt aceştia. Lumea ar fi complet schimbată, dacă s-ar întâmpla să cadă doi la învoială că afirmaţia aceasta exprimă singurul lucru pe care îl vor. 

Două minţi cu un singur ţel devin atât de puternice, încât ce voiesc ele devine Voia lui Dumnezeu. Căci minţile pot fi îngemănate numai în adevăr. În vise, nu sunt doi care să împărtăşească acelaşi ţel. Pentru fiecare în parte, eroul visului e altul, iar rezultatul dorit nu e acelaşi pentru amândoi. Pierzătorul şi câştigătorul alternează pur şi simplu în configuraţii schimbătoare, în funcţie de aspectul diferit sau forma diferită pe care o ia raportul câştig-pierdere şi pierdere-câştig. 

Dar visul poate aduce numai compromis. Uneori, acesta ia forma uniunii, dar numai forma ei. Înţelesul trebuie să eludeze visul, căci compromisul este obiectivul visării. Minţile nu se pot uni în vise. Pot doar să cadă la învoială. Dar ce învoială le-ar putea da pacea lui Dumnezeu? Iluziile vin să Îi ia locul. Şi ce înseamnă El scapă minţilor adormite puse pe compromis, fiecare fiind pornit dupa popriul lui câştig şi pierderea altcuiva. 

Să spui cu toată convingerea că vrei pacea lui Dumnezeu înseamnă să renunţi la toate visele. Căci nimeni nu spune cu convingere cuvintele acestea dacă vrea iluzii şi caută, prin urmare, mijloacele care aduc iluzii. Le-a privit şi le-a găsit nesatisfăcătoare. Acum încearcă să treacă de ele, recunoscând că un alt vis nu i-ar oferi cu nimic mai mult decât toate celelalte. Visele sunt una pentru el. Şi a învăţat că ­singura diferenţă dintre ele e una de formă, căci unul va aduce aceeaşi disperare şi nefericire ca toate celelalte. 

Mintea care crede cu convingere că tot ce vrea e pace trebuie să se unească cu alte minţi, căci aşa se obţine pacea. Iar, când dorinţa de pace e autentică, mijloacele de-a o găsi se dau într-o formă pe care o poate înţelege, cu toată sinceritatea, fiecare minte care o caută. Indi­ferent ce formă ia lecţia, e concepută pentru el în aşa fel încât să nu o poată interpreta greşit, dacă cere cu sinceritate. Dar, dacă cere fără sinceritate, lecţia nu va fi acceptată şi învăţată cu adevărat sub nicio formă. 

Să consacrăm exerciţiile de astăzi recunoaşterii că spunem într-adevăr cu toată convingerea cuvintele pe care le rostim. Noi vrem pacea lui Dumnezeu. Nu e o dorinţă deşartă. Cuvintele aces­tea nu cer să ni se dea alt vis. Nu cer compromis şi nici nu încearcă să cadă la altă învoială, în speranţa că poate mai există una care să izbutească acolo unde celelalte nu au izbutit. Rostirea acestor cuvin­te cu toată convingerea adevereşte că iluziile sunt în zadar, cerând veşnicul în locul viselor labile care par să ofere fiecare altceva, dar sunt totuna: nimic. 

Astăzi, consacră-ţi intervalele practice cercetării atente a minţii să gaseşti visele la care mai ţii. Ce ceri în inima ta? Uită cuvintele pe care le foloseşti la formularea cerinţelor. Gândeşte-te doar la ce crezi că te va alina şi îţi va aduce fericire. Dar să nu te îngrozească iluzi­ile care ţi-au mai rămas, căci nu forma lor contează acum. Nu lăsa unele vise să fie mai acceptabile, păstrând ruşinea şi tăinuirea pentru celelalte. Ele sunt una. Şi, una fiind, ar trebui să li se pună tuturor o singură întrebare: "Oare asta vreau să am în loc de Cer şi de pacea lui Dumnezeu?" 

Iată alegerea pe care o faci. Nu te amăgi că ar fi altfel. În asta, niciun compromis nu e posibil. Alegi pacea lui Dumnezeu sau ai cerut vise. Iar visele vor veni aşa cum le-ai cerut. Dar pacea lui Dumnezeu va veni la fel de sigur, ca să rămână cu tine de-a pururi. Nu va dispărea la fiecare cot şi cotitură a drumului, ca să reapară, nerecunoscută, în forme care se modifică şi se schimbă la fiecare pas pe care îl faci. 

Tu vrei pacea lui Dumnezeu. Şi asta vor toţi care par să caute vise. Pentru ei şi pentru tine, doar asta ceri când îţi exprimi această rugăminte cu sinceritate profundă. Căci aşa ajungi la ce vor ei cu adevărat şi îţi uneşti propriul ţel cu ce caută ei mai presus de toate, un lucru poate necunoscut pentru ei, dar cert pentru tine. Ai fost slab uneori, lipsit de certitudinea finalităţii şi nesigur ce anume vrei, unde să cauţi şi de unde să aştepţi ajutor în această încercare. Ajuto­rul ţi s-a dat. Nu vrei să te foloseşti de el împărtăşindu-1 cu ceilalţi? 

Cine caută cu adevărat pacea lui Dumnezeu nu poate să nu o gă­sească. Căci cere doar să nu se mai amăgească negându-şi ce e Voia lui Dumnezeu. Cine poate rămâne nesatisfăcut cerând ce are deja? Cine ar putea rămâne fără răspuns cerând un răspuns pe care îl are să îl dea? Pacea lui Dumnezeu este a ta. 

Pentru tine a fost creată pacea, dată ţie de Creatorul ei şi instituită ca Propriul Lui dar veşnic. Cum poţi să nu reuşeşti, când ceri doar ce voieşte El să ai? Şi cum ţi s-ar putea limita rugămintea doar la ­tine? Niciun dar dumnezeiesc nu poate fi neîmpărtăşit. Iată atributul care distinge darurile lui Dumnezeu de fiecare vis care a părut vreodată să înlocuiască adevărul. 

Nimeni nu poate să piardă şi toţi trebuie să câştige ori de câte ori s-a cerut şi s-a primit un dar dumnezeiesc. Dumnezeu dă doar ca să unească. Pentru El, a lua nu are înţeles. Şi, când ajunge la fel de lipsit de înţeles şi pentru tine, poţi să fii sigur că eşti de o Voie cu El, şi El cu tine. Şi vei şti, deopotrivă, că eşti de o Voie cu toţi fraţii tăi, al căror ţel este al tău. 

Iată singurul ţel pe care îl urmărim astăzi, unindu-ne dorinţele cu nevoia fiecărei inimi, cu chemarea fiecărei minţi, cu speranţa care stă mai presus de disperare, cu iubirea pe care atacul vrea să o ascundă, cu frăţia pe care ura a încercat să o dezbine, dar care continuă să rămână cum a creat-o Dumnezeu. Cu un asemenea Ajutor alături, putem oare să nu reuşim azi când cerem să ni se dea pacea lui Dumnezeu.

Lectia 184 - sambata, 23 aprilie

Lectia 184

Numele lui Dumnezeu e moştenirea mea

Trăieşti prin simboluri. Ai inventat nume pentru tot ce vezi. Fi­ecare lucru devine o entitate separată, identificată prin propriul ei nume. Prin asta îl tai afară din unitate. Prin asta îi desemnezi atribute speciale şi îl distingi de alte lucruri reliefând spaţiul care îl înconjoară. Spaţiul acesta îl pui între toate lucrurile cărora le dai un nume diferit; toate întâmplările privind locul şi timpul; toate trupurile salutate cu un nume. 

Spaţiul acesta pe care îl vezi distingând toate lucrurile între ele e mijlocul prin care se realizează percepţia lumii. Vezi ceva unde nu e nimic şi, totodată, nu vezi nimic unde este unitate; un spaţiu între toate lucrurile, între toate lucrurile şi tine. Aşa consideri că ai dat viaţă în separare. Prin această dezbinare consideri că te constitui ca unitate care funcţionează cu o voinţă independentă. 

Ce sunt aceste nume prin care lumea devine o serie de întâmplări distincte, de lucruri neunificate, de trupuri despărţite, având drept conştiinţe separate nişte frânturi de minte? Tu le-ai dat aceste nume, înfiinţând percepţia aşa cum ai dorit să fie. Lucrurile fără nume au primit nume, primind astfel şi realitate. Căci ce primeşte un nume primeşte şi un înţeles, şi îl vei vedea apoi ca având un înţeles; o cauză a unui efect adevărat, cu consecinţe care îi sunt inerente. 

Aşa se face realitatea prin viziune parţială, în contrast deliberat cu adevărul dat. Duşmanul ei e întregimea. Căci concepe lucruri mărunte şi le vede apoi. Şi ne-spaţiul, simţul unităţii sau viziunea care vede diferit devin ameninţările pe care trebuie să le înfrângă, să le contrazică şi să le nege. 

Totuşi, această altă viziune continuă să rămână, pentru minte, o direcţie firească în care să îşi îndrepte percepţia. E greu să înveţi mintea mii şi mii de nume străine. Dar tocmai asta crezi că înseamnă a învăţa; unicul obiectiv esenţial al învăţării prin care are loc comuni­carea şi pot fi împărtăşite cu înţeles concepte. 

Aceasta e suma moştenirii pe care o lasă lumea. Şi cine învaţă să creadă că aşa şi e acceptă semnele şi simbolurile care afirmă că lumea e reală. Ele tocmai asta şi reprezintă. Şi nu lasă nicio îndoială că ce-a primit un nume şi există. Poate fi văzut, după cum s-a prevăzut. Ce neagă veridicitatea lui nu e decât iluzie, căci el e realitate a ultimă. A-l pune sub semnul întrebării e o nebunie; a-i accepta prezenţa e dovada sănătătii mintale. 

Iată ce predă lumea. E o fază a învăţării prin care trebuie să treacă toţi cei ce vin. Dar, cu cât percep mai repede ce stă la baza ei, cât de discutabile sunt premisele ei, cât de îndoielnice rezultatele, cu ­atât îi pune mai repede la îndoială efectele. Învăţarea care se opreşte la ce îţi predă lumea se opreşte înainte de-a ajunge la semnificaţie.

In locul ce i se cuvine, ea serveşte doar ca punct de plecare de unde poate începe un alt mod de-a învăţa, poate fi dobândit un nou mod de-a percepe şi pot fi retrase, de îndată ce sunt puse la îndoială, toate numele arbitrare pe care le acordă lumea. 

Să nici nu te gândeşti că tu ai făcut lumea. Iluziile, da! Dar ce e adevărat pe pământ şi în Cer e mai presus de numirile date de tine. Când îţi chemi un frate, îi invoci numai trupul. Adevărata lui Identitate ţi-e ascunsă de ceea ce crezi că este el. Trupul lui răspunde la numele cu care îţi chemi fratele, căci mintea lui consimte să îşi însuşească numele pe care i l-ai dat. În felul acesta, unitatea lui e de două ori negată, căci îl percepi separat de tine, iar el acceptă şi îşi însuşeşte acest nume separat. 

      Ar fi chiar ciudat dacă ţi s-ar cere să treci de toate simbolurile lumii, uitându-le pentru totdeauna, şi să îţi asumi totodată o func­ţie didactică. Ai nevoie să foloseşti un timp simbolurile lumii. Dar nu te lăsa amăgit şi tu de ele. Ele nu reprezintă absolut nimic şi, în exerciţiile tale, tocmai gândul acesta te va elibera de ele. Ele devin un simplu mijloc prin care poţi comunica în moduri pe care lumea le poate înţelege, dar care recunoşti că nu e unitatea în care poate fi găsită adevărata comunicare.

Ai nevoie, aşadar, de intervale zilnice în care învăţarea lumii devine o fază tranzitorie, o închisoare din care ieşi la lumina soarelui şi uiţi de întuneric. Aici înţelegi Cuvântul, Numele pe care ţi l-a dat Dumnezeu, singura Identitate pe care o împărtăşesc lucrurile toate, ­singura adeverire a ce e adevărat. Şi apoi te întorci în întuneric, nu pentru că îl crezi real, ci doar ca să îi proclami irealitatea în termeni care au încă înţeles în lumea dominată de întuneric. 

Foloseşte toate numele şi simbolurile mărunte care delinează lumea întunericului. Dar nu le accepta ca realitatea ta. Spiritul Sfânt le foloseşte pe toate, dar nu uită: creaţia are un singur Nume, un singur înţeles şi o singură Sursă, care unifică în Ea lucrurile toa­te. Foloseşte toate numele pe care le atribuie lumea acestor lucruri doar de convenienţă, dar nu uita că ele împărtăşesc Numele lui Dumnezeu laolaltă cu tine. 

      Dumnezeu nu are nume. Şi totuşi, Numele Lui devine lecţia finală că toate lucrurile sunt un tot unitar şi, cu această lecţie, toată învăţarea se încheie. Toate numele sunt unificate, tot spaţiul e umplut cu reflecţia adevărului. Fiecare gol e astupat, iar separarea vindecată. Numele lui Dumnezeu e moştenirea pe care le-a dat-o El celor care au ales să lase învăţătura lumii să ia locul Cerului. În exerciţiile noastre, urmărim să ne lăsăm minţile să accepte ce-a dat Dumnezeu ca răspuns la moştenirea jalnică pe care ai făurit-o tu ca tribut demn de Fiul pe care îl iubeşte. 

Cine caută să ajungă la înţelesul Numelui lui Dumnezeu nu poa­te să nu reuşească. Trăirea trebuie să vină să suplimenteze Cuvân­tul. Mai întâi însă, trebuie să accepţi Numele pentru toată realitatea şi să realizezi că numeroasele nume pe care le-ai dat aspectelor ei au distorsionat ce vezi, dar nu au perturbat nicidecum adevărul. Un singur Nume aducem în exerciţiile noastre. Un singur Nume folo­sim pentru a ne unifica vederea. 

Şi, deşi folosim un alt nume pentru fiecare conştienţă a unui aspect al Fiului lui Dumnezeu, înţelegem că ele au un singur Nume, dat de El. E Numele pe care Il folosim în exerciţii. Şi, prin folosirea Lui, toate separările prosteşti care ne-au ţinut orbi dispar. Şi ni se dă puterea de-a vedea dincolo de ele. Acum văzul ne e binecuvântat cu binecuvântări pe care le putem da aşa cum le primim.

Tată, Numele nostru e al Tău. În El suntem uniţi cu toate făpturile, şi cu Tine, Care eşti singurul lor Creator. Ce am făurit noi şi ce numim cu multe nume diferite nu e decât o umbră pe care am încercat să o aruncăm peste Propria Ta realitate. Suntem bucuroşi şi recunoscători că am greşit. Îţi dăm toate erorile noastre, să fim absolviţi de toate efectele pe care au părut să le aibă greşelile noastre. Şi acceptăm adevărul pe care îl dai Tu, în locul fiecărei greşeli. Numele Tău ne este mântuirea şi izbăvirea de ce am făurit noi. Numele Tău ne uneşte în unitatea care e moştenirea şi pacea noastră. Amin.