Lectia 188 - duminica, 1 mai

 Lecţia 188

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în mine

De ce ai aştepta Cerul? Cei ce caută lumina pur şi simplu îşi acoperă ochii. Lumina e în ei acum. Iluminarea nu e ­decât o recunoaştere, şi nicidecum o transformare. Lumina nu e  din lume, dar tu, care porţi lumina în tine, eşti străin aici şi tu. Lumina a venit cu tine din casa în care te-ai născut, şi a rămas cu tine pentru că este a ta. E singurul lucru pe care îl aduci cu tine de la Cel Ce  e Sursa ta. Ea străluceşte în tine pentru că îţi luminează casa, şi te duce înapoi de unde a venit şi unde eşti acasă.

Lumina aceasta nu poate fi pierdută. De ce ai aştepta să o găseşti ­în viitor sau ai crede că s-a pierdut deja sau că nici nu a fost? E atât ­de uşor de văzut, încât argumentele care arată că nu există devin ridicole. Cine poate nega prezenţa unui lucru pe care îl vede în sinea lui? Nu e greu să priveşti lăuntric, căci acolo începe toată viziunea. Nu există imagine, de vis sau dintr-o Sursă mai adevărată, care să nu fie decât umbra celor văzute prin viziune lăuntrică. Acolo începe percepţia şi tot acolo se sfârşeşte. Nu are altă sursă.

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în tine şi, din inima ta, se extinde de jur împrejurul lumii. Se opreşte să mângâie fiecare făptură, lăsându-i câte o binecuvântare care rămâne cu ea în vecii vecilor. Ce dă ea trebuie să fie veşnic. Ea alungă toate gândurile cele efemere şi fără valoare. Aduce reînnoire tuturor inimilor obosite şi luminează, în trecerea ei, toată viziunea. Toate darurile ei sunt date tuturor şi toţi se unesc să îţi aducă mulţumiri ţie, care dai, şi ţie, care ai primit.

Strălucirea din mintea ta aminteşte lumii ce a uitat, iar lumea îţi redă această amintire ţie. Din tine, mântuirea emană daruri incomensurabile, date şi înapoiate. Ţie, dătătorul darului, Dumnezeu Însuşi îţi aduce mulţumiri. Şi, în urma binecuvântării lui, Lumina din tine străluceşte şi mai tare, sporind darurile pe care le ai de oferit ­lumii.

Pacea lui Dumnezeu nu poate să fie stăvilită. Cine o recunoaşte ­în sinea lui trebuie să o dea. Iar mijloacele prin care o dă sunt accesibile înţelegerii lui. El iartă pentru că a recunoscut adevărul în ­sinea lui. Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în tine şi în toate făpturile. În linişte, e universal adeverită. Căci ce vede viziunea ta lăuntrică e modul în care percepi universul.

Stai liniştit şi închide-ţi ochii. Lumina din tine este de ajuns. De ­una singură, are puterea să îţi dea darul vederii. Exclude lumea exterioară şi lasă-ţi gândurile să zboare la pacea din interior. Ele ştiu drumul. Căci gândurile oneste, nepătate de visul lucrurilor lumeşti din afara ta, devin mesagerele sfinte ale lui Dumnezeu Însuşi.

Gândurile acestea le gândeşti cu El. Ele îşi recunosc casa. Şi indică s­igur Sursa lor, Unde Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt una. Pacea lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, dar ele trebuie să rămână şi cu tine, căci s-au născut în mintea ta, aşa cum s-au născut şi ale tale într-a lui Dumnezeu. Ele te readuc la pace, de unde au venit doar pentru a-ţi reaminti cum trebuie să revii.

Ele iau aminte la Vocea Tatălui tău când tu refuzi să asculţi. Şi te îndeamnă cu blândeţe să accepţi Cuvântul Lui drept ce eşti, în locul fanteziilor şi al umbrelor. Ele îţi reamintesc că eşti cocreatorul tutu­ror făpturilor. Căci, aşa cum străluceşte pacea lui Dumnezeu în tine, trebuie să strălucească şi asupra lor.

Astăzi exersăm apropierea de lumina din noi. Ne luăm gândurile hoinare şi le readucem cu blândeţe acolo unde se aliniază cu toate gândurile pe care le împărtăşim cu Dumnezeu. Nu le vom lăsa să rătăcească. Lăsăm lumina din minţile noastre să le îndrume să vină acasă. Noi le-am trădat, poruncindu-le să plece de la noi. Dar acum le chemăm înapoi, şi le curăţăm bine de deziderate bizare şi dorinţe dezordonate. Le refacem sfinţenia moştenirii lor.

Aşa ni se refac şi minţile odată cu ele, şi adeverim că pacea lui Dumnezeu mai străluceşte în noi şi, din noi, spre toate făpturile care împărtăşesc viaţa noastră. Le vom ierta pe toate, absolvind lumea întreagă de ce am crezut că ne-a făcut. Căci noi suntem cei care facem lumea aşa cum vrem să o avem. Acum alegem să fie inocentă, lipsită de păcat şi deschisă la mântuire. Şi ne punem asupra ei bine­cuvântarea mântuitoare, spunând:

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în mine.

În pacea aceea, să strălucească asupra mea lucrurile toate. Şi să le binecuvântez cu lumina din mine.

Lectia 187 - vineri, 29 aprilie

Lecţia 187

Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi

Nimeni nu poate da dacă nu are. De fapt, dând dovedeşti că ai. Am mai făcut această afirmaţie. Nu asta pare să o facă greu de crezut. Nimeni nu se poate îndoi că trebuie mai întâi să posezi ce vrei să dai. La faza a doua însă, lumea şi percepţia adevărată sunt divergente. Odată ce ai avut şi ai dat, lumea afirmă că ai pierdut ce ai posedat. Adevărul susţine că, dând, vei spori ce posezi.

Cum e posibil? Căci e sigur că, dacă dai un lucru finit, ochii trupului tău nu îl vor percepe ca al tău. Am învăţat însă că lucrurile reprezintă gândurile ce le fac. Şi nu îţi lipseşte dovada că, atunci când  dai idei, le întăreşti în propria ta minte. Poate că forma în care pare să apară gândul e schimbată când e dat. Dar el trebuie să revină la cel care îl dă. Iar forma pe care o ia nu poate fi mai puţin acceptabilă. Ci trebuie să fie mai acceptabilă.

Ideile trebuie mai întâi să îţi aparţină înainte de-a le da. Dacă e să mântuieşti lumea, accepţi mai întâi mântuirea pentru tine însuţi. Dar nu vei crede că s-a înfăptuit până nu vei vedea miracolele pe care le aduce tuturor celor pe care îi vezi. Aici se lămureşte ideea de a da, căpătând un înţeles. Acum poţi să percepi că, dând, ţi-ai sporit averea.

Protejează toate lucrurile pe care le preţuieşti prin actul de-a le ­da, şi vei fi sigur că nu le vei pierde niciodată. Aşa ţi se arată că ceea ­ce ai crezut că nu ai e al tău. Dar să nu îi preţuieşti forma. Căci ea se va schimba şi va deveni, cu timpul de nerecunoscut, oricât de mult ­încerci să o fereşti. Nicio formă nu durează. Gândul din spatele formei lucrurilor e cel ce trăieşte inalterabil.

Dă bucuros. Nu poţi decât să câştigi din asta. Gândul rămâne şi se întăreşte prin faptul că e dat. Gândurile se extind când sunt ­împărtăşite, căci nu pot fi pierdute, Nu există dătător şi primitir în sensul în care îi concepe lumea. Există un dătător care păstrează; ­un altul care va şi da. Şi amândoi trebuie să câştige în urma acestui ­schimb, căci fiecare o să aibă gândul în forma care îl ajută cel mai mult. Ce pare să piardă e întotdeauna ceva ce o să preţuiască mai puţin decât ce i se va returna precis.

Nu uita niciodată că nu îti dai decât ţie însuţi. Cine înţelege ce înseamnă să dai nu poate decât să râdă de ideea sacrificiului. Şi nu poate să nu recunoască numeroasele forme pe care le poate lu­a sacrificiul. El râde totodată de durere şi pierdere, de boală şi de necaz, de sărăcie, foamete şi moarte. El recunoaşte că sacrificiul rămâne singura idee care stă în spatele tuturor acestor lucruri, şi, în duioasele lui hohote de râs, sunt vindecate toate.

Iluzia recunoscută trebuie să dispară. Nu accepta suferinţa, şi vei înlătura gândul suferinţei. Binecuvântarea ta se opreşte asupra tuturor celor care suferă, când alegi să vezi toată suferinţa drept ceea ce este. Gândul sacrificiului dă naştere la toate formele pe care pare să le ia suferinta. Iar sacrificiul este o idee atât de smintită, încât sănatatea mintală o alungă imediat.

Să nu crezi niciodată că poţi sacrifica. Nu e loc de sacrificiu în ce are valoare. Dacă se iveşte gândul, însăşi prezenţa lui arată că a apărut o greşeală şi că trebuie făcută o corecţie. Binecuvântarea ta o va corecta. Dată mai întâi ţie, e acum a ta pentru a o da şi tu. Nicio formă de sacrificiu şi de suferinţă nu poate ţine mult în faţa celui care s-a iertat şi s-a binecuvântat pe sine însuşi.

Crinii pe care ţi-i oferă fratele tău sunt puşi pe altarul tău, alături de cei pe care îi oferi tu lui. Cui i-ar putea fi frică să vadă o sfinţenie atât de minunată? Marea iluzie a fricii de Dumnezeu se reduce la nimic înaintea purităţii pe care o vei vedea aici. Să nu îţi fie frică să te uiţi. Fericirea pe care o vei vedea va îndepărta tot gândul formei şi va lăsa în schimb darul desăvârşit - veşnic prezent, veşnic în creş­tere, veşnic al tău, veşnic dat.

Acum suntem una în gând, căci frica a dispărut. Şi aici, înaintea altarului închinat unui singur Dumnezeu, unui singur Tată, unui singur Creator şi unui singur Gând, stăm laolaltă ca un singur Fiu al lui Dumnezeu. Neseparaţi de Cel Care e Sursa noastră, nedistanţaţi de singurul frate care face parte din singurul nostru Sine, a Cărui inocenţă ne-a unit pe toţi într-unul singur, stăm în fericire şi dăm aşa cun primim. Numele lui Dumnezeu e pe buzele noastre. Şi, privind lăuntric, vedem puritatea Cerului strălucind în propria noastră reflecţie a Iubirii Tatălui nostru.

Acum suntem binecuvântaţi şi acum binecuvântăm lumea. Ce am văzut vom şi extinde, căci vrem să se vadă pretutindeni. Vrem să vedem cum străluceşte de harul lui Dumnezeu în toţi. Nu vrem să se refuze niciunui lucru pe care îl vedem. Şi, pentru a ne asigura că această viziune sfântă e a noastră, o oferim tuturor lucrurilor pe care le vedem. Căci, unde o vedem, ni se va înapoia sub forma crinilor pe care îi putem pune pe altarul nostru, făcând din el o casă a Inocenţei, Care săIăşluieşte în noi şi ne oferă Sfinţenia Lui să fie a noastră.