Lectia 161 - luni, 21 martie

LECTIA 161

Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu

Astăzi exersăm altfel şi luăm poziţie împotriva mâniei noastre, ca fricile noastre să dispară şi să facă loc iubirii. Iată mântuirea, în simplele cuvinte cu care exersăm ideea de azi. Iată răspunsul la ispită care nu va întârzia niciodată să invite Cristosul unde au prevalat înainte frica şi mânia. Iată cum se desăvârşeşte Ispăşirea, cum se depăşeşte cu bine lumea şi cum se restabileşte acum Cerul. Iată răspunsul Vocii pentru Dumnezeu.

Abstracţia deplină este condiţia firească a minţii. Dar o parte din ea este acum nefirească. Nu vede totul ca un tot unitar. Ci vede în schimb doar fragmente din întreg, căci numai aşa a putut inventa lumea parţială pe care o vezi. Scopul pe care îl urmăreşte toată vederea este să îţi arate ce doreşti să vezi. Tot auzul nu face decât să aducă minţii tale sunetele pe care vrea să le audă.

Aşa a fost făcut concretul. Iar acum pe acesta trebuie să îl folosim exerciţiile noastre. I-l dăm Spiritului Sfânt, să îl folosească într-un scop diferit de cel pe care i l-am dat noi. El însă poate să folosească ce am făcut noi, pentru a ne învăţa dintr-un alt punct de vedere, ca să putem vedea un alt folos în toate.

Un frate e toţi fratii. Fiecare minte conţine toate minţile, căci fiecare minte e un tot unitar. Acesta este adevărul. Dar oare gândurile acestea limpezesc înţelesul creaţiei? Oare cuvintele acestea îţi aduc claritate deplină? Ce pot părea decât nişte sunete goale; frumoase, poate, corecte ca simţire, însă fundamental neînţelese şi de neînţeles. Mintea care s-a deprins să gândească la concret nu mai poate pricepe abstracţia în sensul că e atotcuprinzătoare. E nevoie să vedem puţin, ca să învăţăm mult.

Avem senzaţia că trupul e cel care ne limitează libertatea, ne face să suferim Şi, în final, ne stinge viaţa. Dar trupurile nu sunt decât simboluri pentru o formă concretă a fricii. Frica fără simboluri nu cere replică, pentru că simbolurile pot reprezenta ceva lipsit de înţeles. Iubirea nu are nevoie de simboluri, fiind adevărată. Dar frica, fiind falsă, se prinde de concret.

Trupurile atacă, dar minţile nu. Gândul acesta, sigur, ne aminteşte de text, unde e subliniat adesea. Iată de ce trupurile devin cu uşurinţă simbolurile fricii. Ai fost îndemnat de multe ori să priveşti dincolo de trup, pentru că vederea lui prezintă simbolul "duşmanului" iubirii, pe care viziunea lui Cristos nu îl vede. Trupul este ţinta atacului, pentru că nimeni nu se gândeşte că urăşte o minte. Dar cine îndrumă trupul să atace, dacă nu mintea? Care altul ar putea  să fie sediul fricii, dacă nu acel ceva care îşi închipuieşte frica?

Ura e concretă. Trebuie să existe un lucru de atacat. Un duşman trebuie perceput într-o asemenea formă încât să poată fi atins, văzut, auzit şi, în final, ucis. Când ura se opreşte asupra unui lucru, îi cere moartea cu aceeaşi certitudine cu care Vocea lui Dumnezeu proclamă că nu există moarte. Frica este nesătulă, consumând tot ce îi vad ochii, văzându-se pe ea în toate, nerezistând tentaţiei de-a se îndrepta împotriva ei înseşi şi de-a se distruge.

Cine vede un frate ca un trup îl vede ca simbol al fricii.  Şi va ataca, pentru că îşi vede propria frică exterioară sieşi, gata de atac şi urlând să se unească din nou cu el. Să nu nesocoteşti intensitatea furiei pe care trebuie să o stârnească frica proiectată. Ea ţipă plină de urgie şi sfâşie aerul înnebunită, în speranţa de-a-şi prinde făcătorul şi de-a-l devora.

Iată ce văd ochii trupului în cel pe care Cerul îl îndrăgeşte, îngerii îl iubesc şi Dumnezeu l-a creat perfect. Aceasta e realitate a lui., Şi în viziunea lui Cristos, minunăţia lui e reflectată într-o formă atât de  sfântă şi de frumoasă, încât abia te poţi abţine să nu îngenunchezi la picioarele lui. Il vei lua în schimb de mână, căci eşti ca el în viziunea  care îl vede aşa. Atacul la adresa lui ţi-e duşman ţie, căci nu vei perceepe că în mâinile luI i e mântuirea ta. Cere-i doar asta, şi ţi-o va da. Nu îi cere să simbolizeze frica ta. I-ai cere iubirii să se autodistrugă. Sau ai vrea să ţi se reveleze şi să te pună în libertate?

Astăzi exersăm într-o formă pe care am mai încercat-o. Acum eşti mai aproape de-a fi gata, iar astăzi te vei apropia şi mai mult de viziunea lui Cristos. Dacă râvneşti să o atingi, vei reuşi astăzi. Ş, de îndată ce vei reuşi, nu vei mai fi dispus să accepţi mărturiile  pe care le trezesc ochii trupului tău. Ce vei vedea îţi va cânta melodii străvechi de care îţi vei aduce aminte. Nu ai fost uitat în Cer. Nu ai vrea să ţi-l reaminteşti?

Alege-ţi un frate ca simbol al celorlalţi şi cere-i mântuire. Vezi-l mai întâi cât poţi de clar, în aceeaşi formă cu care eşti obişnuit. Vezi-i faţa, mâinile şi picioarele, îmbrăcămintea. Priveşte-i zâmbetul şi vezi gesturile familiare pe care le face atât de des. Gândeşte-te apoi la următorul lucru: ce vezi acum te împiedică să îl vezi pe cel care îţi poate ierta toate păcatele; ale cărui sacre mâini pot scoate cuiele care le străpung pe ale tale şi pot înlătura cununa de spini pe care ţi-ai pus-o pe creştetul însângerat. Cere-i asta, ca să te poată pune în libertate:

Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu Vreau să te privesc cu ochii lui Cristos şi să îmi văd în tine nepăcătoşenia desăvârşită.  

Iar Cel pe Care L-ai chemat într-ajutor îţi va răspunde. Căci va auzi Vocea pentru Dumnezeu din tine şi îţi va răspunde cu a ta. Priveşte-l acum pe cel pe care l-ai văzut doar carne şi oase, şi recunoaşte că a venit la tine Cristos. Ideea de azi e modul tău sigur de-a scăpa de mânie şi de frică. Fii atent să îl foloseşti imediat, dacă eşti tentat să îţi ataci vreun frate şi să percepi în el simbolul fricii tale. Şi îl vei vedea transformat pe loc din duşman în mântuitor, din demon în Cristos.

Lectia 160 - duminica, 20 martie

LECTIA 160

Sunt acasă. Frica e străinul aici

Frica e străină de făgaşurile iubirii. Identifică-te cu frica, şi îţi vei fi străin. Şi îţi eşti, aşadar, necunoscut ţie însuţi. Ce e Sinele tău rămâne străin părţii din tine care se consideră reală, dar diferită de tine. Cine poate fi sănătos la minte în asemenea împrejurare? Cine altul dacă nu doar un nebun s-ar crede ce nu este, apoi s-ar judeca şi ar respinge singur?

Există în sânul nostru un străin, care vine dintr-o idee atât de străină de adevăr, încât vorbeşte o altă limbă, vede o lume pe care adevărul nu o ştie, şi înţelege ceva ce adevărul consideră un nonsens. Şi mai ciudat e că nu recunoaşte la cine vine, deşi susţine că lui îi arţine casa celui la care a venit, în timp ce străinul e acum cel care e acasă. Şi totuşi, cât de uşor ar fi să spui: "Asta e casa mea. Aici e locul meu şi nu voi pleca din cauză că un nebun îmi spune că trebuiesă plec. "

Ce motiv ai să nu o spui? Care să fie motivul, dacă nu faptul că l-ai invitat să intre pe acest străin, să îţi ia locul şi să te lase străin de tine însuţi? Nimeni nu s-ar lăsa deposedat atât de inutil, dacă nu ar crede că există o altă casă mai pe gustul său.

Cine e străinul? Cine - tu sau frica - e cel nepotrivit pentru casa pe care i-a asigurat-o Dumnezeu Fiului Său? Oare frica să fie a Lui, creată după chipul şi asemănarea Lui? Oare frica să fie cea care întregeşte iubirea şi de care e întregită? Nu există casă care să poată adăposti iubirea şi frica. Ele nu pot coexista. Dacă eşti real, frica trebuie să fie o iluzie. Iar, dacă frica e reală, nu exişti deloc.

Cât de simplu, atunci, se rezolvă întrebarea. Cine se teme nu face decât să se nege singur şi să spună: “Eu sunt străinul aici. Aşa că îmi las casa unuia mai ca mine decât mine şi îi dau lui tot ce am crezut că îmi aparţine". Acum e exilat în mod imperios, neştiind cine e, nesigur de toate în afară de un singur lucru: că el nu e el şi că i s-a refuzat propria lui casă.

Ce caută acum? Ce poate să găsească? Cel care îşi este un străin nu îşi poate găsi o casă oriunde s-ar uita, căci şi-a făcut imposibilă reîntoarcerea. S-a rătăcit şi rătăcit rămâne, dacă nu va veni să îi dea de urmă un miracol şi să îi arate că nu e un străin acum. Miracolul va veni. Căci în casa lui rămâne Sinele lui. Acesta nu a poftit niciun străin în casă şi nu S-a confundat cu nici un gând străin. Şi Îşi va chema la Sine ce e al Său, recunoscând ce Îi aparţine.

Cine e străinul? Oare nu cel pe care Sinele tău nu îl cheamă? Nu poţi acum să recunoşti acest străin în sânul tău, căci i-ai cedat locul ce se cuvine ţie. Dar Sinele tău e la fel de sigur de ce Îi aparţine pe cât e de sigur Dumnezeu de Fiul Său. El nu poate fi derutat în privinţa creaţiei. E sigur de ce Îi aparţine. Nici un străin nu se poate pune între cunoaşterea Lui şi realitatea Fiului Său. El nu ştie de străini.E sigur de Fiul Său.

Certitudinea lui Dumnezeu e de ajuns. Cel pe care îl ştie El  de Fiu îşi are locul unde şi-a pus Fiul pentru totdeauna. Tocmai El ţi-a răspuns la întrebarea: ,,Cine e străinul?" Auzi ce liniştit şi sigur te asigură Vocea Lui că nu Îi eşti străin Tatălui tău, şi nici Creatorul tău nu ţi-a devenit străin. Ceea ce a unit Dumnezeu rămâne de-a pururi unul, acasă în El, nestrăin de El.

Aducem astăzi mulţumiri că a venit Cristos în lume să caute ce Îi aparţine Lui. Viziunea Lui nu vede străini, ci îi vede doar pe ai Săi şi se uneşte bucuros cu ei. Ei Îl văd ca pe un străin, căci nu se recunosc pe ei înşişi. Totuşi, întâmpinându-L cu bucurie, îşi amintesc. Iar El îi reconduce cu blândeţe acasă, unde este locul lor.

Cristos nu uită de nici unul. Şi nu uită să ţi-i dea să ţi-i aminteşti pe toţi, să îţi fie întregită şi desăvârşită casa, după cum a fost la întemeierea ei. EI nu te-a uitat. Dar nu îţi vei aduce aminte de El până nu îi vei privi pe toţi cum îi priveşte El. Cine îşi refuză fratele Îl refuză pe El, respingând astfel darul vederii prin care Îşi recunoaşte Sinele cu claritate, îşi aminteşte casa şi îi vine mântuirea.

Lectia 159 - sambata, 19 martie

LECTIA 159

Dau miracolele pe care le-am primit

Nimeni nu poate da ce nu a primit. Pentru a da un lucru e necesar, mai întâi, să fie în posesia ta. Aici, legile Cerului şi ale lumii concordă. Dar tot aici se şi despart. Lumea crede că, pentru a poseda un lucru, el trebuie păstrat.  Mântuirea te învaţă altfel. Dându-l,  recunoşti că l-ai primit. Dăruirea lui este dovada că ce ai este al tău.

Când dai vindecare, înţelegi că eşti vindecat. Când ierţi, accepţi că iertarea e săvârşită în tine. Recunoşti că fratele tău este chiar tu şi percepi, aşadar, că eşti întreg. Nu există miracol pe care să nu îl poţi da, căci toate ţi s-au dat. Primeşte-Ie acum deschizând vistieria minţii tale unde sunt depuse şi dându-Ie mai departe.

Viziunea lui Cristos e un miracol. Ea vine dintr-un loc cu mult mai presus de ea însăşi, căci reflectă iubirea veşnică şi renaşterea iubirii care nu moare niciodată, dar care a fost tinută în umbră. Viziunea lui Cristos înfăţişează Cerul, căci vede o lume atât de asemănătoare Cerului, încât ce a fost creat desăvârşit de Dumnezeu se poate oglindi în ea. 0glinda întunecată pe care o prezintă lumea nu poate arăta decât imagini deforma te şi fragmentate. Lumea reală înfăţirşează inocenţa Cerului.

Viziunea lui Cristos este miracolul în care se nasc toate miracolele. Ea e sursa lor, rămânând cu fiecare miracol pe care îl dai, dar rămânându-ţi totuşi ţie. E legătura prin care dătătorul şi primitorul sunt uniţi în extensie aici pe pământ, precum sunt una în Cer. Cristos nu vede nici un păcat în nimeni. În viziunea Lui, nepăcătoşii sunt un tot unitar. Sfintenia lor le-a fost dată de Tatăl Lui şi de El Însuşi. Viziunea lui Cristos e puntea dintre lumi. Şi poţi să ai toată încrederea că puterea ei te va duce din lumea aceasta într-una sfinţită prin iertare. Lucruri ce par foarte solide aici acolo sunt doar nişte umbre; străvezii, abia întrevăzute, uneori uitate şi mereu neputincioase să întunece lumina care străluceşte dincolo de ele. Viziunii i s-a redat sfinţenia, şi orbii pot să vadă.

Acesta e singurul dar al Spiritului Sfânt: tezaurul la care poţi apela cu deplină certitudine pentru toate lucrurile care pot contribui la fericirea ta. Toate s-au depus deja aici. Pe toate le poţi primi pur şi simplu cerându-Ie. Aici uşa nu e încuiată niciodată, şi nimănui nu i se refuză nici cea mai mică rugăminte, nici cea mai urgentă nevoie. Nu există boli nevindecate, nici lipsuri nesuplinite, nici nevoi nesatisfăcute în această trezorerie de aur a lui Cristos.

Lumea îşi aminteşte aici ce s-a pierdut la facerea ei. Căci aici e reparată, reînnoită, dar într-o altă lumină. Ce a fost menit să fie un cămin pentru păcat devine centrul izbăvirii şi vatra îndurării, unde suferinzii sunt vindecaţi şi bineveniţi. Nimănui nu i se va refuza accesul în acest nou cămin, unde îl aşteaptă mântuirea. Nimeni nu îi e străin. Nimeni nu îi cere decât darul de-a accepta că e binevenit.

Viziunea lui Cristos este pământul sfânt în care crinii iertării înfig rădăcinile. Acesta e căminul lor. De aici pot fi readuşi în lume, dar nu pot creşte niciodată în solul ei nehrănitor  şi neadânc. Au nevoie de lumina, căldura şi grija binefăcătoare pe care le-o asigură milostivirea lui Cristos. Au nevoie de iubirea cu care îi priveşte EI. Şi devin mesagerii Lui, care dau cum au primit.

Ia din vistieria Lui, ca să îi poată spori comorile. Crinii Lui nu îşi părăsesc căminul când sunt readuşi în lume. Rădăcinile lor rămân. Nu îşi părăsesc sursa, ci îi poartă binefacerile cu ei, transformând lumea într-o grădină asemănătoare celei din care au venit şi în care se reîntorc cu şi mai multă mireasmă. Acum sunt binecuvântati de două ori. Mesajele pe care le-au adus de la Cristos au fost date: mai departe şi înapoiate lor. Iar ei I le înapoiază Lui cu bucurie.

Priveşte belşugul de miracole aşternute gata să le dai. Oare nu meriţi darul, când Dumnezeu a hotărât să îţi fie dat? Nu îl judeca pe Fiul lui Dumnezeu, ci urmează drumul stabilit de El. Cristos a visat visul unei lumi iertate. E darul Lui, prin care se poate face o tranziţie domoală de la moarte la viaţă, de la disperare la speranţă. Să visăm cu El o clipă. Visul Lui ne trezeşte la adevăr. Viziunea Lui ne dă mijloacele unei reveniri la nepierduta şi nemuritoarea noastră sfintenie în Dumnezeu.