13. Ce este un miracol?
Un miracol este o corectie. El nu creeaza, nici nu schimba absolut deloc. Ci doar priveste devastarea si aminteste mintii ca tot ce vede este fals. El desface greseala, dar nu incearca sa treaca dincolo de perceptie, nici sa depaseasca functia iertarii. Ramane, asadar, in limitele timpului. Dar netezeste calea pentru revenirea atemporalitatii si desteptarea iubirii, caci frica trebuie sa dispara in fata blandului remediu pe care il aduce.
Un miracol contine darul harului, caci e dat si primit totodata. El ilustreaza astfel legea adevarului la care lumea nu se supune, pentru ca nu reuseste sa il inteleaga absolut deloc. Un miracol inverseaza perceptia care era inainte rasturnata si pune astfel capat distorsiunilor ciudate care erau manifeste. Acum perceptia e deschisa la adevar. Acum iertarea e perceputa ca fiind justificata.
Iertarea e locasul miracolelor. Ochii lui Cristos le aduc tuturor celor care privesc cu indurare si iubire. Perceptia e corectata in ochii Lui, si ce a fost menit sa blesteme, a ajuns sa binecuvanteze. Fiecare crin al iertarii ofera lumii intregi miracolul tacut al iubirii. Si fiecare e depus in fata Cuvantului lui Dumnezeu, pe altarul universal inchinat Creatorului si creatiei, in lumina puritatii desavarsite si a bucuriei nesfarsite.
Miracolul e acceptat mai intai prin credinta, pentru ca a-l cere presupune ca mintea a fost pregatita sa conceapa ce nu poate sa vada si ce nu intelege. Dar credinta isi va aduce propriile marturii sa arate ca ceea ce sta la baza lui exista cu adevarat. In felul acesta, miracolul iti va indreptati credinta in el si iti va arata ca s-a bazat pe o lume mai reala decat cea pe ai vazut-o inainte; o lume izbavita de ce ai crezut ca e in ea.
Miracolele cad din Cer ca picaturile de ploaie tamaduitoare asupra unei lumi aride si prafuite, unde fapturi infometate si insetate vin sa moara. Acum au apa. Acum lumea e verde. Si pretutindeni rasar semnele vietii, ca sa arate ca ce s-a nascut nu poate muri niciodata, caci ce are viata are nemurire.
Lectia 341 - Imi pot ataca doar propria nepacatosenie,
Si numai ea ma ocroteste.
Tata, Fiul Tau e sfant. Eu sunt cel caruia ii vei surade cu iubire si o tandrete atat de draga, de profunda si de linistita, incat universul Iti zambeste si el, si Iti impartaseste Sfintenia. Cat suntem de puri, de ocrotiti, de sfinti deci noi, care am ramas in Zambetul Tau, cu toata Iubirea pe care ne-o acorzi, traind una cu Tine, in deplina fraternitate si Paternitate; intr-o nepacatosenie ata de deplina, incat Domnul Nepacatoseniei ne zamisleste Fiul Sau, un univers al Gandului care Il intregeste.
Sa nu ne atacam nepacatosenia deci, caci contine Cuvantul pe care ni-l adreseaza Dumnezeu. Si, in blanda ei reflectie, suntem mantuiti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu