luni, 9 mai 2011

Lectia 192 - marti, 10 mai


Lecţia 192
Am o functie pe care Dumnezeu ar vrea să o ocup

E Voia sfântă a Tatălui tău ca tu să Îl întregeşti şi ca Sinele tău să fie sacrul Său Fiu, veşnic pur ca El, din iubire creat şi în iubire păstrat, extinzând iubire, creând în numele ei, veşnic una cu Dumnezeu şi cu Sinele tău. Dar ce poate însemna aşa o funcţie într-o lume a invidiei, urii şi atacului?

De aceea, ai o funcţie în lume în termenii ei. Căci ­cine poate să înţeleagă un limbaj care îi depăşeşte cu mult simpla înţelegere? Iertarea reprezintă funcţia pe care o ai aici. Ea nu e creaţia lui Dumnezeu, căci e mijlocul prin care se poate desface neadevărul. Şi cine să ierte Cerul? Pe pământ însă, ai nevoie de mijlocul de-a te desprinde de iluzii. Creaţia aşteaptă doar adeverirea, nu săvârşirea, revenirii tale.

Creaţia nici nu poate fi concepută în lume. Nu are niciun înţeles aici. Iertarea e manifestarea cea mai apropriată pe pământ pe care poate să o aibă. Căci, născută în Cer fiind, nu ­are nicio formă. Dumnezeu însă a creat pe Cineva Care are puterea să traducă în formă ce e total lipsit de formă. Ce face El sunt vise, dar de un gen atât de apropiat de deşteptare, încât lumina zilei se şi revarsă în ele, şi ochi deja întredeschişi întrezăresc priveliştile bucuroase pe care le conţin prinosurile lor.

Iertarea priveşte cu blândeţe toate lucrurile necunoscute în Cer, le vede cum dispar şi lasă lumea o tăbliţă curată şi care Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să înlocuiască simbolurile fără sens care s-au scris acolo înainte. Iertarea e mijlocul prin care se înfrânge frica de moarte, pentru că nu mai are acum nicio atracţie ­cumplită şi vinovăţia a dispărut. Iertarea lasă trupul să fie perceput aşa cum este: un simplu mijloc didactic, pe care îl laşi deoparte când ­învăţarea se încheie, dar care nu îl schimbă nicidecum pe cel care învaţă.

Mintea fără trup nu poate face greşeli. Nu se poate gândi că va muri, nici că va fi prada unui atac nemilos. Mânia devine imposibilă, şi unde este groaza atunci? Ce frici i-ar mai putea asalta pe cei ce au pierdut sursa întregului atac, miezul chinului şi focarul fricii? Numai iertarea poate uşura mintea de gândul că trupul este casa ei. Numai iertarea poate reinstitui pacea pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu sfântului Său Fiu. Numai iertarea poate convinge Fiul să îşi vadă sfinţenia din nou.

Când nu va mai fi mânie, vei percepe negreşit că, pentru viziunea lui Cristos şi darul de-a vedea, nu s-a cerut vreun sacrificiu; numai durerea a fost alungată dintr-o minte bolnavă şi torturată. Să fie oare un lucru nedorit? Un lucru de temut? Sau e un lucru de sperat, de întâmpinat cu mulţumiri şi de acceptat cu bucurie? Una suntem şi, de aceea, nu renunţăm la nimic. Dar ni s-a dat chiar totul de către Dumnezeu.

Avem nevoie însă de iertare ca să percepem că aşa şi e. Fără lumina ei binevoitoare, orbecăim în întuneric, folosind ratiunea doar ca să ne justificăm furia şi atacul. Înţelegerea noastră este atât de limitată, încât ce considerăm că înţelegem nu e decât confuzie născută din greşeală. Ne-am rătăcit în ceaţa viselor labile şi a gândurilor înfricate, ochii ne stau bine închişi să nu vedem lumina, iar minţile ne sunt ocupate să venereze ceva ce nu există.

 Oare cine se poate naşte din nou în Cristos, dacă nu cel ce i-a iertat pe toţi pe care îi vede, la care se gândeşte sau pe care şi-i închipuie? Cui i s-ar putea da drumul cât timp ţine întemniţat pe cineva? Un temnicer nu e liber, căci e legat laolaltă cu prizonierul lui. El trebuie să se asigure că nu îi scapă, aşa că îşi petrece timpul păzindu-l. Gra­tiile care îl îngrădesc pe el devin lumea în care trăieşte temnicerul lui, odată cu el. Şi tocmai de libertatea lui depinde calea eliberării pentru amândoi.

De aceea, nu ţine prizonier pe nimeni. Dezleagă în loc să legi, căci aşa eşti pus în libertate. Calea de urmat e simplă. De fiecare dată când simţi junghiul mâniei, dă-ţi seama că ţii o sabie deasupra capului tău. Şi va cădea sau va fi înlăturată în functie de hotărârea pe care o iei să fii condamnat sau să fii liber. În felul acesta, fiecare dintre cei ce par să te tenteze să te înfurii reprezintă mântuitorul tău din închisoarea morţii. Aşa că îi datorezi mulţumiri în loc de durere.

Fii milostiv astăzi. Fiul lui Dumnezeu îţi merită mila. Tocmai el îţi cere să accepţi acum calea eliberării. Nu îl refuza. Iubirea Tatălui său faţă de el îţi aparţine ţie. Funcţia ta aici pe pământ este aceea de a-l ierta, ca să poţi să îl accepţi din nou ca propria ta Identitate. El e aşa cum l-a creat Dumnezeu. Iar tu eşti ce este el. Iartă-i acum păca­tele, şi vei vedea că eşti una cu el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu