Lectia 153 - duminica, 13 martie

LECTIA 153

În neapărarea mea stă siguranţa mea

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate “darurile" pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate "darurile" ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze.  Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o.

Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei. Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici. Nu îţi dai seama ce ai făcut să sabotezi sfânta pace dumnezeiască prin defensivitatea ta. Căci nu vezi în Fiul lui Dumnezeu decât o victimă de atacat cu fanteziile, visele şi iluziile pe care le-a făcut; neputincios însă în prezenţa lor, având nevoie doar să fie apărat cu şi mai multe fantezii şi vise prin care îl alină iluziile siguranţei lui.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume? Acum când nu te lupţi decât cu nişte iluzii, ce altceva ar putea să te apere decât nişte iluzii?

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită - cu veşnicia.

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi  în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă?

E funcţia slujitorilor lui Dumnezeu să îşi ajute fraţii să aleagă aşa cum au ales şi ei. Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat. Prin jocul Lui înveţi despre fericire, pentru că nu pierde nimeni. Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor. Jocul de-a frica e lăsat cu bucurie deoparte când copiii ajung să vadă beneficiile pe care le aduce mântuirea.

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele,  puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa - nu e decât propria lui fantezie delirantă. Slujitorii Iui Dumnezeu au venit să îl trezească din visele sumbre pe care le-a stârnit povestea aceasta în amintirea confuză şi năucă pe care o are despre acest basm distorsionat. Fiul lui Dumnezeu poate să zâmbească în sfârşit, învăţând că nu este adevărat.

Astăzi exersăm într-o formă pe care o vom menţine o bună bucată de vreme. La începutul fiecărei zile vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cinsprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

Dar, când putem, ne vom respecta îndatorirea de slujitori ai lui Dumnezeu, reamintindu-ne oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Şi vom şedea tăcuţi în aşteptarea Lui şi Îi vom asculta Vocea aflând ce vrea să facem în ora ce urmează, în timp ce îi mulţumim pentru toate darurile pe care ni le-a dat în ora ce s-a scurs.

Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei şti că Cerul merge cu tine. Şi nu îţi vei lua nici o  clipă mintea de la El, deşi îţi petreci timpul oferind lumii mântuire. Oare nu crezi că El va face posibil acest lucru, pentru tine care ai ales să Îi duci la bun sfârşit planul de mântuire a lumii şi a ta?

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii. Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune: "Sunt aici".

Exerciţiile tale vor începe să capete acum seriozitatea iubirii, pentru a te ajuta să îţi păzeşti mintea de deviaţii de la scopul ei. Nu te teme şi nu fi timid. Nu poate încăpea îndoială că îţi vei atinge obiectivul final. Slujitorii lui Dumnezeu nu pot da greş niciodată, pentru că iubirea, puterea şi pacea care se răsfrâng din ei spre toţi fraţii lor vin de la El. Acestea sunt darurile pe care ţi le face El. Tot ce trebuie să Îi dai în schimb e neapărarea ta. Te lepezi doar de ce nu a fost real nicicând, pentru a-L privi pe Cristos şi a-I vedea nepăcătoşenia.

Lectia 152 - sambata, 12 martie

LECTIA 152

Puterea de decizie îmi aparţine

Nimeni nu poate pierde dacă nu e decizia lui să piardă. Nimeni nu suferă dacă nu îşi alege singur această stare dureroasă. Nimeni nu se mâhneşte, nu se consideră bolnav şi nu se poate teme dacă acestea nu sunt consecinţe pe care le doreşte. Şi nimeni nu moare fără propriul lui consimţământ. Nimic nu se întâmplă care să nu reprezinte ce doreşti şi nimic nu se omite din ce alegi.  Aici e lumea ta, întreagă până la ultimul detaliu. Aici e întreaga ei realitate pentru tine. Şi numai aici e mântuirea.

Poate crezi că poziţia aceasta e extremă şi prea inclusivă pentru a fi adevărată. Dar poate oare adevărul să aibă excepţii? Dacă ai in dar totul, poate pierderea să aibă vreo realitate? Poate durerea să facă parte din pace sau mâhnirea din bucurie? Pot frica şi boala să pătrundă într-o minte în care îşi au locul iubirea şi sfinţenia deplină?  Adevărul trebuie să includă totul dacă chiar este să fie adevărul. Nu accepta opuşi şi nici excepţii, căci ar însemna să contrazici adevărul întru totul .

Mântuirea este recunoaşterea că adevărul e adevărat şi că nimic altceva nu e adevărat. Ai mai auzit asta înainte, dar poate că nu îi acepţi încă ambele părţi. Fără prima, a doua nu are înţeles. Dar, fără a doua, prima nu mai e adevărată. Adevărul nu poate să aibă un opus. Gândul acesta nu poate fi rostit şi rumegat îndeajuns. Căci dacă neadevărul e la fel de adevărat ca adevărul, o parte a adevărului e falsă. Iar adevărul şi-a pierdut înţelesul. Nimic nu e adevăr decât adevărul, iar ce e fals e fals.

Aceasta e cea mai simplă dintre distincţii, însă şi cea mai obscură. Dar nu pentru că e o distincţie greu de perceput. Este ascunsă în spatele unei multitudini de opţiuni care nu par să îţi aparţină întru totul. Aşa că adevărul pare să aibă unele aspecte care dezmint consecvenţa, dar care nu par să fie decât nişte contradicţii introduse de tine.

Aşa cum te-a creat Dumnezeu, trebuie să rămâi neschimbător, cu stări tranzitorii prin definiţie false. Iar asta include toate fluctuaţiile afective, toate transformările stărilor mentale şi trupeşti, toate de conştienţă şi toate reacţiile. Aceasta este inclusivitatea totală care distinge adevărul de fals şi ţine falsul separat de adevăr, drept ceea ce şi este.

Nu e ciudat că socoteşti o aroganţă gândul că tu ai făcut lumea pe care o vezi? Nu Dumnezeu a făcut-o. De asta poţi fi sigur. Ce poate şti El de efemer, de păcătos şi vinovat, de temător, de suferind, singuratic, şi de mintea care trăieşte într-un trup ce trebuie să moară'? Crezând că a făcut o lume în care asemenea lucruri par să aibă realitate, nu faci decât să Îl acuzi de demenţă. EI nu e nebun. Însă  numai nebunia face o lume ca aceasta.

Arogant este să crezi că Dumnezeu a făcut haosul, că Îşi contraice Voia, că a inventat opuşi la adevăr şi că îngăduie triumful morţii asupra vieţii. Umilinţa ar vedea numaidecât că aceste lucruri nu ţin de El. Şi poţi să vezi ce nu a creat Dumnezeu? Să crezi că poţi înseamnă pur şi simplu să crezi că poţi percepe ce Dumnezeu nu a voit Să fie. Şi ce ar putea fi mai arogant?

Să fim astăzi cu adevărat umili şi să acceptăm ce am făurit drept ceea ce şi este. Puterea de decizie ne aparţine. Decide să îţi accepţi poziţia cuvenită de cocreator al universului, şi tot ce crezi că ai făurit va dispărea. Ce îţi va apărea atunci în conştienţă va fi tot ce a fost vreodată, de-a pururi aşa cum e acum. Şi va înlocui amăgirile de sine făcute să uzurpe altarul închinat Tatălui şi Fiului.

Astăzi exersăm adevărata umilinţă, abandonând şiretlicurile prin care încearcă eul să arate că este arogantă. Numai eul poate să fie arogant. Dar adevărul e umil când îşi adevereşte puternicia, imuabilitatea şi întregimea veşnică, atotcuprinzătoare, darul desăvârşit dat de Dumnezeu preaiubitului Său Fiu. Lăsăm deoparte aroganţa care spune că suntem păcătoşi, vinovaţi şi temători, ruşinaţi de ceea ce suntem; şi ne înălţăm, în schimb, inimile cu adevărată umilinţă spre Cel Ce ne-a creat imaculaţi, de o putere şi o iubire asemănătoare alor Lui.

Puterea de decizie ne aparţine. Şi acceptăm de la El ceea ce suntem, şi îl recunoaştem cu umilinţă pe Fiul lui Dumnezeu.  A-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu presupune, totodată, că s-au lepădat toate conceptele de sine şi că au fost recunoscute false. Le-a fost percepută aroganţa. Şi acceptăm cu umilinţă şi cu voioşie că strălucirea Fiului lui Dumnezeu, blândeţea lui, nepăcătoşenia lui desăvârşită, Iubirea Tatălui său, dreptul lui la Cer şi la eliberarea din iad sunt toate ale noastre.

Ne unim acum să adeverim cu bucurie că minciunile sunt false şi că numai adevărul e adevărat. Ne gândim numai la adevăr când ne trezim, şi petrecem cinci minute exersându-i uzanţele, încurajându-ne minţile înfricoşate cu următoarele cuvinte:

Puterea de decizie îmi aparţine. Chiar astăzi mă voi accepta drept ceea ce m-a creat Voia Tatălui meu să fiu.

Apoi vom aştepta în linişte, renunţând la toate amăgirile de sine, în timp ce ne rugăm cu umilinţă Sinele să ni Se reveleze. Iar Cel ce nu a plecat nicicând va reveni  în conştiinţa noastră, recunoscător să Îi restituie lui Dumnezeu căminul Lui, dupa cum a fost menit să fie. 

Aşteaptă-L cu răbdare pe tot parcursul zilei şi invită-L oră de oră cu cuvintele cu care a început ziua, încheind-o cu aceeaşi invitatie adresată Sinelui tău. Vocea lui Dumnezeu îţi va răspunde, căci El vorbeşte pentru tine şi pentru Tatăl tău. EI îţi va înlocui toate gândurile înebunite cu pacea lui Dumnezeu, amăgirile de sine cu adevărul lui Dumnezeu  şi iluziile de sine cu Fiul lui  Dumnezeu.

Lectia 151 - vineri, 11 martie

LECTIA 151

Toate lucrurile sunt ecouri ale Vocii pentru Dumnezeu

Nimeni nu poate judeca pe baza unor dovezi parţiale. Asta nu e judecată, ci doar o opinie bazată pe ignoranţă şi pe îndoială. Pretinsa ei certitudine nu e decât o mască pentru incertitudinea pe care vrea să ţi-o ascundă şi are nevoie de o apărare iraţională pentru că ea e iraţională. Iar apărarea ei pare puternică, convingătoare şi fără pic de îndoială datorită întregii îndoieli de dedesubt.

Nu pari să te îndoieşti de lumea pe care o vezi. Nu pui sub semnul întrebării toate câte ţi se arată prin ochii trupului. Nici nu te întrebi de ce le crezi, deşi ai învăţat de foarte multă vreme că simţurile tale chiar înşeală. Faptul că le crezi până la ultimul detaliu ce ţi-l relatează e şi mai ciudat, când stai să te gândeşti cât de des au fost martori falşi! De ce te-ai încrede în ele atât de orbeşte? De ce, dacă nu din cauza îndoielii subiacente, pe care vrei să o ascunzi afişând certitudine?

Cum poţi să judeci? Judecata ta se bazează pe mărturia pe care ţi-o oferă simţurile tale. Ori mărturie mai falsă decât ea nici nu a existat. Dar cum altfel judeci lumea pe care o vezi? Ai o încredere demnă de toată mila în ce îţi relatează ochii şi urechile. Crezi că degetele tale ating realitatea şi dau de adevăr. Iată conştienţa pe care o înţelegi şi pe care o consideri mai reală decât cele adeverite de veşnica Voce pentru Dumnezeu.

Poate asta să fie judecată?  Ai fost îndemnat deseori să te abţii să nu judeci, şi nu pentru că e un drept ce îţi este refuzat. Nu poţi să judeci. Poţi doar să crezi judecăţile eului, care sunt toate false. El îţi îndrumă simţurile cu grijă, să demonstreze cât eşti de slab, cât de neputincios şi de înspăimântat, cât de speriat de o pedeapsă dreaptă, cât de negru de păcate, cât de nenorocit în vinovăţia ta.

Eul îţi spune că lucrul acesta de care îţi vorbeşte şi pe care vrea totuşi să îl apere eşti tu. Iar tu crezi că e aşa cu certitudine încăpăţânată. Dar dedesubt rămâne îndoiala ascunsă că nu crede nici el ce îţi arată cu atâta convingere că ar fi realitatea. Doar pe el se condamnă. Doar în el vede vinovăţia. În tine îşi vede propria lui disperare. Să nu îi auzi vocea. Martorii pe care ţi-i trimite să îţi arate că răutatea lui este a ta sunt falşi şi vorbesc cu certitudine despre ceva de care nici nu au habar. Credinţa ta în ei e oarbă, pentru că nu vrei să împărtăşeşti îndoielile pe care stăpânul lor nu le poate învinge cu totul. Tu crezi că a te îndoi de proprii lui vasali ar fi să te îndoieşti de tine însuţi.

Trebuie să înveţi însă că, îndoindu-te de dovezile lor, faci loc recunoaşterii de sine şi laşi numai Vocea pentru Dumnezeu să fie Judecătorul lucrurilor în care merită să crezi. EI nu îţi va spune că trebuie  să îţi judeci fratele după ce văd ochii tăi în el, nici după ce spune gura lui urechilor tale, nici după ce îţi relatează despre el atingerea degetelor tale. EI nu bagă în seamă asemenea martori inutili, care nu fac decât să mărturisească strâmb la adresa Fiului lui Dumnezeu. EI recunoaşte numai ce iubeşte Dumnezeu şi, în lumina sfântă a tot ce vede El, toate visele pe care şi le face eul despre ce eşti dispar înaintea splendorii pe care o zăreşte El.

Lasă-L pe El să fie Judecătorul a ce eşti, căci El are o certitudine în care nu există îndoială, deoarece se bazează pe o Certitudine atât de mare, încât lndoiala nu are înţeles în faţa Ei. Cristos nu Se poate îndoi de Sine Insuşi. Vocea pentru Dumnezeu nu poate decât să Îl cinstească, bucurându-se de deplina şi veşnica Lui nepăcătoşenie. Cel judecat de El poate doar să râdă în faţa vinovăţiei, nefiind dispus să se mai joace acum cu jucăriile păcatului; neluând în seamă mărturiile trupului înaintea extazului sfintei feţe a lui Cristos.

Aşa te judecă El. Acceptă-I Cuvântul despre ce eşti, căci El stă mărturie pentru minunata ta creaţie şi pentru Mintea al Cărui Gând a creat realitatea ta. Ce poate să însemne trupul pentru Cel Ce cunoaşte slava Tatălui şi a Fiului? Ce şoapte poate să audă de la eu? Ce L-ar putea convinge că păcatele tale sunt reale? Lasă-L să fie, totodată, Judecătorul tuturor lucrurilor care par să ţi se întâmple în această lume. Lecţiile Lui îţi vor da posibilitatea să acoperi distanţa dintre iluzii şi adevăr.

El va înlătura toată credinţa pe care ţi-ai investit-o în durere, dezastru, suferinţă şi pierdere. EI îţi dă viziune a care poate privi dincolo de toate aceste aparenţe crunte şi poate vedea blajina faţă a lui Cristos în fiecare dintre ele. Nu te vei mai îndoi că poţi avea parte numai de bine, tu, cel preaiubit de Dumnezeu, căci El va judeca toate întâmplările şi va preda singura lecţie pe care o conţin toate.

El va selecta elementele din ele care reprezintă adevărul şi nu va ţine cont de acele aspecte care nu reflectă decât nişte vise deşarte. Şi va reinterpreta tot ce vezi şi tot ce se întâmplă, fiecare împrejurare şi fiecare incident care pare să te atingă în orice fel, din perspectiva unicului Său cadru de referinţă, complet unificat şi sigur. Şi vei vedea iubirea de dincolo de ură, constanţa în schimbare, purul în păcat, şi numai binecuvânta rea Cerului asupra lumii.

Asta e învierea ta, căci viaţa ta nu face parte din ce vezi. E mai presus de trup şi lume, dincolo de fiecare mărturie a nesfinţeniei, în Sfânta Sfintelor, sfântă ca Aceasta. Prin toţi şi toate, Vocea Lui nu vrea să îţi vorbească decât de Sinele tău şi de Creatorul tău, Care e Una cu El. Aşa vei vedea în toate sfânta faţă a lui Cristos şi vei auzi in toate nimic altceva decât ecoul Vocii lui Dumnezeu.

Nu exersăm astăzi prin cuvinte decât la începutul intervalului petrecut cu Dumnezeu. Vom prefaţa aceste momente cu o singură reiterare lentă a gândului cu care începe ziua. Şi apoi ne vom privi gândurile, apelând în linişte la Cel Care vede elementele de adevăr din ele. Lasă-L pe El să evalueze fiecare gând care îţi vine în minte, să înlăture elementele de visare şi să ţi le dea înapoi ca idei curate care nu contrazic Voia lui Dumnezeu.

Dă-i Lui gândurile tale, iar El ţi le va înapoia ca miracole ce proclamă cu voioşie întregimea şi fericirea pe care i le voieşte Dumnezeu Fiului Său, ca dovadă a veşnicei Sale Iubiri. Şi fiecare gând astfel transformat capătă putere tămăduitoare de la Mintea care a Văzut adevărul din el şi nu s-a lăsat amăgită de falsul adăugat. Toate urmele de fantezie dispar. Şi ce rămâne e unificat într-un Gând desăvârşit, care îşi oferă desăvârşirea pretutindeni.

Petrece-ţi astfel cincisprezece minute când te trezeşti şi oferă bucuros alte cincisprezece înainte de culcare. Sujirea înfăptuită de tine începe când ţi s-au purificat gândurile toate. Aşa ţi se predă cum să îi predai Fiului lui Dumnezeu sfânta lecţie a sanctităţii sale. Nimeni nu va pregeta să asculte, când auzi Vocea pentru Dumnezeu aducând omagiu Fiului lui Dumnezeu. Şi toţi vor împărtăşi cu tine gândurile retraduse de El în mintea ta.

Aşa e Paştele tău. Şi aşa îţi aşterni asupra lumii darul de crini abil ca neaua, înlocuind mărturiile păcatului şi ale morţii. Prin transfigurarea ta, lumea e izbăvită şi voios eliberată de vinovăţie. Cu bucurie şi recunoştinţă ne ridicăm acum minţile înviate spre Cel Ce ne-a redat sănătatea minţii.

Şi ne vom aduce aminte în fiecare oră de Cel Care e mântuire şi izbăvire. În timp ce Îi aducem mulţumiri, lumea se uneşte cu noi si ne acceptă fericită gândurile sfinte, pe care Cerul le-a corectat şi le-a purificat. Acum începe în sfârşit slujirea înfăptuită de noi, de-a duce de jur împrejurul lumii vestea voioasă că adevărul nu are iluzii şi pacea lui Dumnezeu, prin noi, le aparţine tuturor.

Lectia 150 - joi, 10 martie

  LECŢIA 150

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<139> "Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi."

<140> "Numai mântuirea se poate spune că este leac."

Lectia 149 - miercuri, 9 martie

LECŢIA 149

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<137> "Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se

vindecă".

<138> "Cerul este alternativa pentru care trebuie să mă decid.

Lectia 148 - marti, 8 martie

LECŢIA 148

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<135> "Dacă mă apăr, sunt atacat."

<136> "Boala este o strategie defensivă îndreptată împotriva

adevărului."

Lectia 147 - luni, 7 martie

LECŢIA 147

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<133> "Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare."

<134> "Fie să percep iertarea aşa cum este ea."

Lectia 146 - duminica, 6 martie

LECŢIA 146

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<131> "Oricine caută să ajungă la adevăr, nu poate să nu

reuşească."

<132> Dezleg lumea de tot ce am crezut despre ea."

Lectia 145 - sambata, 5 martie

LECŢIA 145

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<129> "Dincolo de această lume se află o lume pe care o vreau."

<130> "Este imposibil să vezi două lumi."

Lectia 144 - vineri, 4 martie

LECŢIA 144

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<127> "Nu există altă iubire decât cea a lui Dumnezeu."

<128> "Lumea pe care o văd nu deţine nici un lucru pe care să-l

vreau."

Lectia 143 - joi, 3 martie

LECŢIA 143

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<125> "Astăzi primesc cu seninătate Cuvântul lui Dumnezeu."

<126> "Tot ce dăruiesc, mie însumi mi se dăruieşte."

Lectia 142 - miercuri, 2 martie

 LECŢIA 142

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<123> "Mulţumesc Tatălui meu pentru darurile Sale pentru mine."

<124> "Fie să-mi aduc aminte că sunt una cu Dumnezeu."

Lectia 141 - marti, 1 martie

RECAPITULARE IV - Introducere

Acum recapitulăm din nou, de data aceasta conştienţi de faptul că

ne pregătim pentru a doua parte a învăţăturii despre cum poate fi

aplicat adevărul. Astăzi vom începe să ne concentrăm asupra stării de

a fi pregătiţi pentru ceea ce va urma. Iată ce ne propunem pentru

această recapitulare şi pentru lecţiile ce îi urmează. Recapitulăm,

aşadar, lecţiile recente şi gândurile lor reale, într-o manieră care va

facilita dobândirea stării de a fi pregătit.

Avem o temă centrală care unifică fiecare pas pe care îl

întreprindem în cadrul acestei recapitulări, ce poate fi enunţată simplu

prin aceste cuvinte:

Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.

Asta este un fapt, şi reprezintă adevărul a Ceea ce eşti şi a Ceea

ce Tatăl tău este. Acesta este gândul prin care Tatăl a dat creaţia

Fiului, instaurându-l în calitatea de cocreator, împreună cu El Însuşi.

Acesta este gândul care îi garantează Fiului mântuirea deplină. Căci în

mintea Sa nu pot sălăşlui alte gânduri decât cele pe care le

împărtăşeşte Tatăl său. Lipsa iertării blochează acest gând, nelăsându-l

săi pătrundă în conştienţă. Cu toate acestea, este dea pururi adevărat.

Să ne începem pregătirea prin căpătarea unei oarecare înţelegeri a

multiplelor forme îndărătul cărora poate fi ascunsă dibaci lipsa iertării,

fiind nişte iluzii, ele nu sunt percepute drept ceea ce sunt: nişte

mecanisme de apărare care îţi protejează gândurile neiertătoare spre a

nu fi văzute şi recunoscute. Scopul lor este de aţi arăta ceva diferit şi

de a întârzia corecţia prin autoamăgiri menite săi ia locul.

Şi totuşi, mintea ta conţine şi păstrează doar ceea ce gândeşte cu

Dumnezeu. Autoamăgirile tale nu pot lua locul adevărului. Tot atât de

puţin, cum un copil, ce aruncă un băţ în valurile mării, nu poate

schimba venirea fluxului şi refluxului, încălzirea apei de către soare,

reflexele argintii ale lunii pe oglinda ei, noaptea. Ţinând seama de

acestea, începem fiecare perioadă de exersare prin a ne pregăti minţile

pentru înţelegerea lecţiilor pe care le citim şi pentru a sesiza înţelesul

pe care ni-l oferă.

Începe fiecare zi cu un răstimp dedicat cercetării minţii tale, ca ea

să afle câtă libertate şi pace îţi poate oferi fiecare idee pe care o vei

recapitula în acea zi. Deschideţi larg mintea şi goleşte-o de toate

gândurile înşelătoare, lăsând doar acest singur gând să o ocupe

complet, eliminând restul:

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

Cinci minute dedicate acestui gând vor fi suficiente ca să aşeze

ziua pe traseul marcat de Dumnezeu şi să laşi în seama minţii tale

toate gândurile pe care le vei recepta în acea zi.

Ele nu vor proveni numai de la tine, căci toate vor fi împărtăşite de

El. Şi astfel, fiecare dintre ele îţi va aduce mesajul Iubirii Sale,

întorcându-i mesaje ale iubirii tale pentru El. Şi astfel, comuniunea cu

Stăpânul Puterilor Cereşti îţi este redată, aşa cum El Însuşi a voit să

fie. Şi precum propria Sa împlinire se împreunează cu El, aşa se va

împreuna El cu tine, care eşti împlinit atunci când te uneşti cu El, şi El

cu tine.

După ce te-ai pregătit, citeşte pur şi simplu fiecare din cele două

idei care ţi-au fost încredinţate spre a fi recapitulate pe ziua în curs.

Închide apoi ochii şi rosteşte-le rar în sinea ta. Acum nu este rost de

grabă, întrucât foloseşti timpul în scopul care ia fost hărăzit. Lasă

fiecare cuvânt să strălucească în înţelesul pe care i la dăruit

Dumnezeu, aşa cum ţi-a fost dat prin Vocea Sa. Lasă fiecare idee pe

care o recapitulezi în acea zi să-ţi aducă darul pe care El la depus în ea,

ca tu să-l primeşti din partea Sa. Şi nu vom folosi în practica noastră alt

format decât acesta:

Oră de oră, adu-ţi aminte gândul cu care a început ziua şi petrece

un moment de reculegere împreună cu el. Repetă apoi, fără grabă,

cele două idei de exersat ale zilei, lăsându-ţi destul timp ca să vezi

darurile menite ţie pe care acestea le conţin, şi îngăduie ca ele să fie

primite acolo unde au fost hărăzite.

Nu adăugăm alte gânduri, ci le lăsăm pe acestea să fie mesajele ce

sunt. Nu ne trebuie mai mult decât atât ca să ni se dăruiască fericire şi

tihnă, o nesfârşită linişte, perfecta certitudine şi tot ceea ce Tatăl

nostru voieşte să primim drept moştenire ce ne revine de la El. Şi

încheiem fiecare zi de exersare din cadrul acestei recapitulări aşa cum

am începuto, repetând mai întâi acel gând care a făcut din ziua în curs

un prilej special de binecuvântare şi fericire pentru noi; şi care, prin

credinţa noastră, a readus lumea din întuneric la lumină, din mâhnire

la bucurie, din durere la pace, din păcat la sfinţenie.

Dumnezeu îţi aduce mulţumiri ţie, care practici în acest fel

împlinirea Cuvântului Său, şi atunci când, înainte de culcare, îţi aduci

din nou mintea prinos ideilor zilei, recunoştinţa Lui te cuprinde în

pacea în care El voieşte să fii dea pururi şi pe care înveţi acum să o

revendici drept moştenire a ta.

LECŢIA 141

"Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu."

<121> "Iertarea este cheia fericirii."

<122> "Iertarea oferă tot ce vreau."

Lectia 140 - luni, 28 februarie

LECŢIA 140

„Numai mântuirea se poate spune că este leac.”

Termenul leac nu poate fi aplicat, pe drept cuvânt, nici unui

remediu pe care lumea îl acceptă ca fiind binefăcător. Ceea ce lumea

percepe ca fiind un remediu terapeutic nu va face decât să

îmbunătăţească corpul. Atunci când încearcă să vindece mintea, nu

sesizează vreo separare faţă de trup, unde şi crede că există mintea.

Formele ei de vindecare sunt, aşadar, obligate să substituie o iluzie cu

o altă iluzie. Una şi aceeaşi credinţă în boală ia doar o altă formă,

astfel că pacientul de percepe ca fiind sănătos.

El nu este vindecat. Visase doar că era bolnav, iar în acest vis a

găsit formula magică care să-l facă bine. Dar nu sa trezit din vis şi, ca

urmare, mintea sa rămâne în exact aceeaşi stare ca mai înainte. El nu

a văzut lumina care l-ar trezi, punând capăt visului. Ce importanţă

poate avea în realitate conţinutul unul vis? Ori dormi, ori eşti treaz.

Aici nu există jumătăţi de măsură.

Visele fericite pe care le aduce Sfântul Duh sunt deosebite de

visele lumii, în care, cel mult, poţi visa că eşti treaz. Însă visele pe

care iertarea le arată minţii nu mai induc o altă formă de somn, în care

visătorul să viseze un alt vis. Visele sale fericite sunt vestitorii

pogorârii adevărului asupra minţii. Te conduc de la somn la o blândă

trezire, în aşa fel încât toate visele vor fi dispărut. Astfel, ele lecuiesc

veşnic.

Ispăşirea vindecă temeinic şi lecuieşte toată boala. Căci mintea

care înţelege că boala nu poate fi decât un vis, nu se lasă înşelată de

formele pe care le poate lua visul. În absenţa vinovăţiei boala nu poate

apare, ea nefiind decât o altă formă de vinovăţie. Ispăşirea nu vindecă

pe bolnav, căci aceasta nu este o lecuire. Ea îndepărtează vinovăţia

care face posibilă boala. Căci boala a trecut de-acum, nemaiavând la

cine să se întoarcă.

Pace ţie, care ai fost lecuit întru Dumnezeu, şi nu întru vise

deşarte. Căci lecuirea trebuie să vină din sfinţenie, iar sfinţenia nu

poate fi găsită acolo unde este întreţinut păcatul. Dumnezeu

sălăşluieşte în temple sfinte. Acolo unde a pătruns păcatul, El nu are

cale liberă. Şi totuşi, nu există loc unde El să nu fie. Prin urmare,

păcatul nu poate avea un lăcaş în care să se ascundă de binefacerea

Sa. Nu există loc în care sfinţenia să fie absentă, iar păcatul şi boala

nu au unde să locuiască.

Iată gândul care locuieşte. El nu face distincţie între o irealitate şi

alta. Şi nici nu caută să vindece ceea ce nu este bolnav, fără a se

gândi unde anume se află nevoia de vindecare. Acest gând nu este

magic. Este un apel lansat adevărului, care nu poate întârzia să

vindece, vindecând pentru totdeauna. Nu este un gând care judecă o

iluzie după mărimea ei, după aparenta ei gravitate sau după orice este

legat de forma pe care o ia. Pur şi simplu se concentrează pe ceea ce

este, ştiind că nici o iluzie nu poate fi reală.

Să nu încercăm să lecuim astăzi ceea ce nu poate avea parte de

boală. Vindecarea nu trebuie căutată în altă parte, ci acolo unde se află

ea, aplicând-o la ceea ce este bolnav, spre a putea fi lecuit. Nici un

remediu din cele pe care le administrează lumea nu poate efectua vreo

schimbare în vreun lucru. Mintea care aduce iluziile în faţa adevărului

este cu adevărat schimbată. Altă schimbare nu există. Căci, cum altfel

poate o iluzie să difere de alta decât prin atribute care nu au nici

substanţă, nici realitate, nici un nucleu, nimic care este cu adevărat

diferit?

Astăzi căutăm să ne schimbăm mentalitatea în ceea ce priveşte

sursa bolii, deoarece căutăm un leac pentru toate iluziile, şi nu o altă

strămutare între ele. Astăzi vom încerca să găsim sursa vindecării,

care se află în minţile noastre, întrucât Tatăl nostru acolo a aşezato

pentru noi. Nu este mai departe de noi decât noi înşine. Ne este la fel

de aproape ca propriile noastre gânduri, atât de aproape încât este

imposibil să o scăpăm. Nu trebuie decât să o căutăm şi o vom găsi

negreşit.

Astăzi nu ne vom lăsa păcăliţi de ceea ce pare a fi bolnav. Astăzi

trecem dincolo de aparenţe şi ajungem la sursa vindecării, căci nimic

nu este scutit de vindecare. Vom reuşi în măsura în care ne dăm

seama că niciodată nu se poate face o distincţie semnificativă între

ceea ce este neadevărat şi ceea ce este la fel de neadevărat. Aici nu

există gradaţii, nici vreo credinţă cum că ceea ce nu există poate fi mai

adevărat în unele forme decât în altele. Toate aparenţele sunt false şi

pot fi lecuite tocmai pentru că nu sunt adevărate.

Aşa că ne lăsăm deoparte amuletele, talismanele, medicamentele,

psalmodierile şi gesturile magice, indiferent de forma sub care apar.

Vom sta în linişte în ascultarea Vocii vindecării, Care va lecui toate

relele ca unul, restituind Fiului lui Dumnezeu starea de luciditate. Nici o

altă Voce decât aceasta, nu poate lecui. Astăzi auzim o singură Voce

Care ne vorbeşte despre adevăr, în care toate iluziile se isprăvesc şi

pacea se reîntoarce în lăcaşul etern şi liniştit al lui Dumnezeu.

Ne trezim auzindu-L pe El, lăsându-L să ne vorbească cinci minute la

început de zi şi încheiem ziua ascultându-L din nou cinci minute înainte

de culcare. Singura noastră pregătire constă în a lăsa deoparte

gândurile care interferează, nu în mod separat, ci toate deodată. Sunt

unul şi acelaşi gând. Nu avem nici un interes să facem distincţii între

ele, amânând astfel momentul în care putem să-L auzim pe Tatăl

nostru vorbindu-ne. Îl auzim acum, la EL venim astăzi.

Cu mâinile golite de orice neam putea agăţa, cu inimile înălţate şi

minţile ascultătoare, ne rugăm:

Numai mântuirea se poate spune că este leac.

Vorbeşte-ne, Tată, ca să putem fi vindecaţi.

Şi vom simţi cum mântuirea ne va acoperi cu o gingaşă ocrotire,

cu pace atât de profundă, încât nici o iluzie nu ne poate tulbura

minţile, nici să ne ofere dovezi cum că ar fi reală. Asta vom învăţa

astăzi. Şi ne vom spune rugăciunea pentru vindecare oră de oră,

dăruindu-ne câte un minut atunci când bate ceasul, ca să auzim

răspunsul la rugăciunea noastră, slujind în tăcere şi bucurie. Aceasta e

ziua când pogoară în noi vindecarea. Aceasta e ziua când separarea ia

sfârşit şi ne aducem aminte CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT.

Lectia 139 - duminica, 27 februarie

LECŢIA 139

“Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi”.

Aici se pune capăt oricărei alegeri. Căci ajungem aici la decizia de

a ne accepta pe noi înşine aşa cum nea creat Dumnezeu şi ce altceva

reflectă alegerea, decât incertitudinea cu privire la ceea ce suntem? Nu

există îndoială care să nu-şi aibă rădăcinile aici. Nu există întrebare

care să nu reflecte această incertitudine. Nu există conflict care să nu

comporte această neechivocă şi simplă întrebare: Ce sunt eu?

Însă cine altul ar putea pune această întrebare decât cineva care a

refuzat să se recunoască pe sine? Numai refuzul de a te accepta pe

tine însuţi ar putea face ca această întrebare să pară sinceră. Singurul

lucru care poate fi cu siguranţă cunoscut de orice vieţuitoare este ceea

ce este ea. Din acest unic punct al certitudinii, ea contemplă celelalte

lucruri ca fiind la fel de certe precum ea însăşi.

Incertitudinea cu privire la ceea ce trebuie că eşti este o

autoamăgire de proporţii atât de vaste, încât magnitudinea ei de

neconceput. A fi viu şi a nu te cunoaşte pe tine însuşi înseamnă a

crede că, în realitate, eşti mort. Fiindcă, ce altceva înseamnă viaţa

decât a fi tu însuţi, şi ce altceva poate fi viu în locul tău? Cine este cel

care se îndoieşte? De ce anume se îndoieşte? Cui îi pune întrebări?

Cine poate săi răspundă?

El afirmă, pur şi simplu, că nu este el însuşi, prin urmare, fiind

altceva, devine un cercetător a ceea ce este acel ceva. Cu toate

acestea, el nu ar putea fi nicidecum viu, dacă nu ar cunoaşte

răspunsul. De întreabă ca şi cum nu ar cunoaşte, nu face decât să

arate că nu vrea să fie ceea ce este. Dar el a acceptat ceea ce este,

dat fiind că trăieşte; a judecat împotrivă şi ia negat valoarea, decizând

că nu cunoaşte singura certitudine datorită căreia trăieşte.

Astfel devine nesigur de propria sa viaţă, căci a negat ceea ce

reprezintă ea. Din cauza acestei negaţii ai nevoie de Ispăşire. Negaţia

ta nu a produs schimbări în ceea ce eşti. Dar ţi-ai scindat mintea într-o

parte care cunoaşte, şi una care nu cunoaşte adevărul. Eşti tu însuţi.

În privinţa aceasta nu există nici o îndoială. Şi totuşi, te îndoieşti de

aceasta. Însă nu te întrebi care parte a ta se poate îndoi de tine însuţi.

Acea parte care pune această întrebare nu poate, în realitate, să fie o

parte din tine. Căci întreabă de cineva care cunoaşte răspunsul. Dacă

ar fi parte din tine, atunci certitudinea ar fi imposibilă.

Ispăşirea remediază strania idee că este posibil să te îndoieşti de

tine însuţi, să fii nesigur de ceea ce realmente eşti. Acesta este abisul

nebuniei. Şi totuşi, este întrebarea universală a lumii. Ce altceva

înseamnă asta decât că lumea este nebună? De ce săi împărtăşim

nebunia, acceptând nefericita credinţă că ceea ce este universal aici,

este şi adevărat?

Nimic din ceea ce crede lumea nu este adevărat. Ea este un loc al

cărui scop este de a fi un popas unde cei care pretind că nu se cunosc

pe ei înşişi pot veni să se întrebe ce anume sunt. Şi ei vor veni din nou

până ce vor fi acceptat Ispăşirea şi vor fi învăţat că este imposibil să te

îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii conştient de ceea ce eşti.

Nu ţi se cere decât acceptare, căci ceea ce eşti este cert. Este dea

pururi pecetluit în sfânta Minte a lui Dumnezeu, precum şi în a ta

însăţi. Ceea ce eşti este atât de inaccesibil oricărei îndoieli şi

contestări, încât a pune întrebarea ce anume poate să fie, este dovada

de care ai nevoie spre aţi demonstra credinţa în contradicţia care

afirmă că nu cunoşti ceea ce nu se poate să nu cunoşti. Este aceasta o

întrebare, sau o afirmaţie care se neagă pe sine în ceea ce afirmă? Să

nu îngăduim sfintelor noastre minţi să se ocupe cu asemenea tâlcuiri

fără rost.

Aici avem o misiune de îndeplinit. Nu am venit să reîntărim

nebunia în care odinioară am crezut. Să nu uităm scopul pe care l-am

acceptat. Am venit să dobândim mai mult decât doar propria noastră

fericire. Ceea ce acceptăm că suntem proclamă ceea ce fiecare trebuie

că este, împreună cu noi. Nu-i neglija pe fraţii tăi, căci pe tine însuţi te

neglijezi. Priveşte-I cu iubire, ca să afle că sunt parte din tine, precum

şi tu eşti parte din ei.

Iată ce ne învaţă Ispăşirea. Demonstrând că unitatea Fiului lui

Dumnezeu este neafectată de credinţa sa cum că n-ar şti ce este el.

Acceptă astăzi Ispăşirea, nu pentru a schimba realitatea, ci doar

pentru accepta adevărul despre tine, ca apoi să-ţi continui drumul

bucurându-te întru Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Atât ni se cere

să facem. Atât vom face astăzi.

Câte cinci minute, dimineaţa şi seara, le vom consacra în vederea

aplicării minţilor noastre către tema de astăzi. Începem cu această

recapitulare privind misiunea noastră:

Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.

Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.

Nu am pierdut cunoaşterea pe care nea dăruit-o Dumnezeu atunci

când nea creat asemenea Lui. Putem să ne aducem aminte de ea şi

pentru ceilalţi, căci în creaţie toate minţile sunt una. Iar în memoria

noastră se află aducerea aminte despre cât de dragi ne sunt

într-adevăr fraţii noştri, cât de mult fiecare minte este parte din noi, cât

de credincioşi ne-au fost ei în realitate şi cum Iubirea Tatălui nostru îi

conţine pe toţi.

Cuprinşi de recunoştinţă faţă de toată creaţia, în Numele

Creatorului şi a Unităţii Sale cu toate aspectele creaţiei, ne reafirmăm

astăzi, la fiecare oră, ataşamentul faţă de cauza noastră, lăsând la o

parte toate gândurile care ne-ar distrage de la ţelul nostru sfânt. Preţ

de câteva minute, lasă-ţi mintea să se desprindă de păienjenişul

prostesc pe care lumea vrea să-l urzească în jurul Fiului lui Dumnezeu.

Şi dăţi seama cât de fragilă este natura lanţurilor ce par să ţină

cunoaşterea de tine însuţi în afara conştienţei tale, atunci când spui:

„Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.

Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.”