LECŢIA 139
“Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi”.
Aici se pune capăt oricărei alegeri. Căci ajungem aici la decizia de
a ne accepta pe noi înşine aşa cum nea creat Dumnezeu şi ce altceva
reflectă alegerea, decât incertitudinea cu privire la ceea ce suntem? Nu
există îndoială care să nu-şi aibă rădăcinile aici. Nu există întrebare
care să nu reflecte această incertitudine. Nu există conflict care să nu
comporte această neechivocă şi simplă întrebare: Ce sunt eu?
Însă cine altul ar putea pune această întrebare decât cineva care a
refuzat să se recunoască pe sine? Numai refuzul de a te accepta pe
tine însuţi ar putea face ca această întrebare să pară sinceră. Singurul
lucru care poate fi cu siguranţă cunoscut de orice vieţuitoare este ceea
ce este ea. Din acest unic punct al certitudinii, ea contemplă celelalte
lucruri ca fiind la fel de certe precum ea însăşi.
Incertitudinea cu privire la ceea ce trebuie că eşti este o
autoamăgire de proporţii atât de vaste, încât magnitudinea ei de
neconceput. A fi viu şi a nu te cunoaşte pe tine însuşi înseamnă a
crede că, în realitate, eşti mort. Fiindcă, ce altceva înseamnă viaţa
decât a fi tu însuţi, şi ce altceva poate fi viu în locul tău? Cine este cel
care se îndoieşte? De ce anume se îndoieşte? Cui îi pune întrebări?
Cine poate săi răspundă?
El afirmă, pur şi simplu, că nu este el însuşi, prin urmare, fiind
altceva, devine un cercetător a ceea ce este acel ceva. Cu toate
acestea, el nu ar putea fi nicidecum viu, dacă nu ar cunoaşte
răspunsul. De întreabă ca şi cum nu ar cunoaşte, nu face decât să
arate că nu vrea să fie ceea ce este. Dar el a acceptat ceea ce este,
dat fiind că trăieşte; a judecat împotrivă şi ia negat valoarea, decizând
că nu cunoaşte singura certitudine datorită căreia trăieşte.
Astfel devine nesigur de propria sa viaţă, căci a negat ceea ce
reprezintă ea. Din cauza acestei negaţii ai nevoie de Ispăşire. Negaţia
ta nu a produs schimbări în ceea ce eşti. Dar ţi-ai scindat mintea într-o
parte care cunoaşte, şi una care nu cunoaşte adevărul. Eşti tu însuţi.
În privinţa aceasta nu există nici o îndoială. Şi totuşi, te îndoieşti de
aceasta. Însă nu te întrebi care parte a ta se poate îndoi de tine însuţi.
Acea parte care pune această întrebare nu poate, în realitate, să fie o
parte din tine. Căci întreabă de cineva care cunoaşte răspunsul. Dacă
ar fi parte din tine, atunci certitudinea ar fi imposibilă.
Ispăşirea remediază strania idee că este posibil să te îndoieşti de
tine însuţi, să fii nesigur de ceea ce realmente eşti. Acesta este abisul
nebuniei. Şi totuşi, este întrebarea universală a lumii. Ce altceva
înseamnă asta decât că lumea este nebună? De ce săi împărtăşim
nebunia, acceptând nefericita credinţă că ceea ce este universal aici,
este şi adevărat?
Nimic din ceea ce crede lumea nu este adevărat. Ea este un loc al
cărui scop este de a fi un popas unde cei care pretind că nu se cunosc
pe ei înşişi pot veni să se întrebe ce anume sunt. Şi ei vor veni din nou
până ce vor fi acceptat Ispăşirea şi vor fi învăţat că este imposibil să te
îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii conştient de ceea ce eşti.
Nu ţi se cere decât acceptare, căci ceea ce eşti este cert. Este dea
pururi pecetluit în sfânta Minte a lui Dumnezeu, precum şi în a ta
însăţi. Ceea ce eşti este atât de inaccesibil oricărei îndoieli şi
contestări, încât a pune întrebarea ce anume poate să fie, este dovada
de care ai nevoie spre aţi demonstra credinţa în contradicţia care
afirmă că nu cunoşti ceea ce nu se poate să nu cunoşti. Este aceasta o
întrebare, sau o afirmaţie care se neagă pe sine în ceea ce afirmă? Să
nu îngăduim sfintelor noastre minţi să se ocupe cu asemenea tâlcuiri
fără rost.
Aici avem o misiune de îndeplinit. Nu am venit să reîntărim
nebunia în care odinioară am crezut. Să nu uităm scopul pe care l-am
acceptat. Am venit să dobândim mai mult decât doar propria noastră
fericire. Ceea ce acceptăm că suntem proclamă ceea ce fiecare trebuie
că este, împreună cu noi. Nu-i neglija pe fraţii tăi, căci pe tine însuţi te
neglijezi. Priveşte-I cu iubire, ca să afle că sunt parte din tine, precum
şi tu eşti parte din ei.
Iată ce ne învaţă Ispăşirea. Demonstrând că unitatea Fiului lui
Dumnezeu este neafectată de credinţa sa cum că n-ar şti ce este el.
Acceptă astăzi Ispăşirea, nu pentru a schimba realitatea, ci doar
pentru accepta adevărul despre tine, ca apoi să-ţi continui drumul
bucurându-te întru Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Atât ni se cere
să facem. Atât vom face astăzi.
Câte cinci minute, dimineaţa şi seara, le vom consacra în vederea
aplicării minţilor noastre către tema de astăzi. Începem cu această
recapitulare privind misiunea noastră:
Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.
Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Nu am pierdut cunoaşterea pe care nea dăruit-o Dumnezeu atunci
când nea creat asemenea Lui. Putem să ne aducem aminte de ea şi
pentru ceilalţi, căci în creaţie toate minţile sunt una. Iar în memoria
noastră se află aducerea aminte despre cât de dragi ne sunt
într-adevăr fraţii noştri, cât de mult fiecare minte este parte din noi, cât
de credincioşi ne-au fost ei în realitate şi cum Iubirea Tatălui nostru îi
conţine pe toţi.
Cuprinşi de recunoştinţă faţă de toată creaţia, în Numele
Creatorului şi a Unităţii Sale cu toate aspectele creaţiei, ne reafirmăm
astăzi, la fiecare oră, ataşamentul faţă de cauza noastră, lăsând la o
parte toate gândurile care ne-ar distrage de la ţelul nostru sfânt. Preţ
de câteva minute, lasă-ţi mintea să se desprindă de păienjenişul
prostesc pe care lumea vrea să-l urzească în jurul Fiului lui Dumnezeu.
Şi dăţi seama cât de fragilă este natura lanţurilor ce par să ţină
cunoaşterea de tine însuţi în afara conştienţei tale, atunci când spui:
„Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.
Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu