Lectia 153 - duminica, 13 martie

LECTIA 153

În neapărarea mea stă siguranţa mea

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate “darurile" pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate "darurile" ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze.  Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o.

Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei. Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici. Nu îţi dai seama ce ai făcut să sabotezi sfânta pace dumnezeiască prin defensivitatea ta. Căci nu vezi în Fiul lui Dumnezeu decât o victimă de atacat cu fanteziile, visele şi iluziile pe care le-a făcut; neputincios însă în prezenţa lor, având nevoie doar să fie apărat cu şi mai multe fantezii şi vise prin care îl alină iluziile siguranţei lui.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume? Acum când nu te lupţi decât cu nişte iluzii, ce altceva ar putea să te apere decât nişte iluzii?

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită - cu veşnicia.

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi  în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă?

E funcţia slujitorilor lui Dumnezeu să îşi ajute fraţii să aleagă aşa cum au ales şi ei. Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat. Prin jocul Lui înveţi despre fericire, pentru că nu pierde nimeni. Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor. Jocul de-a frica e lăsat cu bucurie deoparte când copiii ajung să vadă beneficiile pe care le aduce mântuirea.

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele,  puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa - nu e decât propria lui fantezie delirantă. Slujitorii Iui Dumnezeu au venit să îl trezească din visele sumbre pe care le-a stârnit povestea aceasta în amintirea confuză şi năucă pe care o are despre acest basm distorsionat. Fiul lui Dumnezeu poate să zâmbească în sfârşit, învăţând că nu este adevărat.

Astăzi exersăm într-o formă pe care o vom menţine o bună bucată de vreme. La începutul fiecărei zile vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cinsprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

Dar, când putem, ne vom respecta îndatorirea de slujitori ai lui Dumnezeu, reamintindu-ne oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Şi vom şedea tăcuţi în aşteptarea Lui şi Îi vom asculta Vocea aflând ce vrea să facem în ora ce urmează, în timp ce îi mulţumim pentru toate darurile pe care ni le-a dat în ora ce s-a scurs.

Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei şti că Cerul merge cu tine. Şi nu îţi vei lua nici o  clipă mintea de la El, deşi îţi petreci timpul oferind lumii mântuire. Oare nu crezi că El va face posibil acest lucru, pentru tine care ai ales să Îi duci la bun sfârşit planul de mântuire a lumii şi a ta?

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii. Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune: "Sunt aici".

Exerciţiile tale vor începe să capete acum seriozitatea iubirii, pentru a te ajuta să îţi păzeşti mintea de deviaţii de la scopul ei. Nu te teme şi nu fi timid. Nu poate încăpea îndoială că îţi vei atinge obiectivul final. Slujitorii lui Dumnezeu nu pot da greş niciodată, pentru că iubirea, puterea şi pacea care se răsfrâng din ei spre toţi fraţii lor vin de la El. Acestea sunt darurile pe care ţi le face El. Tot ce trebuie să Îi dai în schimb e neapărarea ta. Te lepezi doar de ce nu a fost real nicicând, pentru a-L privi pe Cristos şi a-I vedea nepăcătoşenia.