Lectia 190 - joi, 5 mai

Lecţia 190

Aleg bucuria lui Dumnezeu în loc de durere

Durerea e o perspectivă greşită. Când o resimţi sub orice formă, e o dovadă de autoamăgire. Nu e deloc un fapt. Şi nu ia nicio formă care nu va dispărea dacă o vezi cum trebuie. Căci durerea proclamă că Dumnezeu e crud. Cum să fie reală, sub orice formă? Ea stă mărturie pentru ura lui Dumnezeu Tatăl faţă de Fiul Său, păcătoşenia pe care o vede El în el, şi dorinţa Lui dementă de răzbunare şi moarte.

Pot fi atestate oare asemenea proiecţii? Pot fi altfel decât întru ­totul false? Durerea nu e decât o mărturie la greşelile Fiului în ce se consideră a fi. Ea e un vis de răzbunare cruntă pentru o crimă care nu s-a putut comite; pentru un atac la adresa unui lucru total inatacabil. E un coşmar cum că ai fost abandonat de o Veşnică Iubire, care nu şi-ar putea părăsi Fiul pe care l-a creat din iubire.

Durerea e un indiciu că iluziile domnesc în locul adevărului. Ea ­demonstrează că Dumnezeu este negat, confundat cu frica, perceput ca nebun şi văzut ca trădător Lui Însuşi. Dacă Dumnezeu este real, nu există durere. Dacă durerea este reală, nu există Dumnezeu. Căci răzbunarea nu face parte din iubire. Iar frica, negând iubirea şi folosind durerea să demonstreze că Dumnezeu e mort, a arătat că moartea e triumfătoare asupra vieţii. Trupul e Fiul lui Dumnezeu, stricăcios în moarte, la fel de muritor ca Tatăl pe Care L-a ucis.

Pace unor asemenea prostii! A sosit timpul să râdem de asemenea idei demente. Nu e nevoie să le considerăm crime cumplite sau păcate secrete cu grele consecinţe. Cine altul decât un ­nebun ar putea să le conceapă cauză a vreunui lucru? Mărturia lor, durerea, e nebună ca şi ele, şi nicicum mai de temut decât iluziile demente pe care le apără, încercând să demonstreze că trebuie să mai fie adevă­rate.

Numai gândurile tale îţi cauzează durere. Nimic din afara minţii tale nu te poate răni sau leza în niciun fel. Nu există cauză dincolo de tine care să se poată abate asupra ta să te oprime. Nimeni în afară de tine nu te afectează. Nu există nimic în lume care să aibă puterea de-a te face bolnav sau trist, slab sau plăpând. Dar tu ai puterea să domini toate lucrurile pe care le vezi recunoscând pur şi simplu, ce eşti. În momentul în care percepi inofensivitatea din ele, îţi vor accepta voia sfântă ca a lor. Şi ce a fost văzut ca înfricoşător devine ­acum o sursă de inocenţă şi sfinţenie.

Sfântul meu frate, gândeşte-te puţin la următorul lucru: lumea pe care o vezi nu face nimic. Nu are nicidecum efecte. Ci reprezintă pur şi simplu ce gândeşti. Şi se va schimba complet când optezi să Îţi schimbi mentalitatea şi alegi bucuria lui Dumnezeu drept ceea ce vrei cu adevărat. Sinele tău radiază în această bucurie sfântă, ne­schimbat, neschimbător şi de neschimbat, în vecii vecilor. Chiar vrei să refuzi unui colţişor al minţii tale propria lui moştenire şi să îl ţii pe post de spital pentru durere, un loc nesănătos unde făpturile trebuie să vină, în final, să moară?

Lumea poate să pară că îţi cauzează durere. Şi totuşi, lumea, fără cauză fiind, nu are puterea de-a cauza. Efect fiind, nu poate produce efecte. Iluzie fiind, e ceea ce doreşti. Dorinţele tale deşarte reprezin­tă durerile ei. Dezideratele tale ciudate îi aduc vise rele. Gândurile tale moarte o învăluie în frică, în timp ce în iertarea ta plină de bunătate chiar trăieşte.

Durerea e gândul de rău luând formă şi făcând ravagii în sfântă mintea ta. Durerea e preţul de răscumpărare pe care l-ai plătit bucu­ros să nu fii liber. În durere, lui Dumnezeu I se refuză Fiul pe care îl iubeşte. În durere, frica pare să triumfe asupra iubirii, iar timpul să înlocuiască veşnicia şi Cerul. Iar lumea devine un loc plin de cruzi­me şi amărăciune, unde domină întristarea şi micile bucurii cedează în faţa atacului crâncen al durerii crunte ce aşteaptă să nefericească toată bucuria.

Depune-ţi armele şi intră fără apărare în locul tihnit în care pacea Cerului potoleşte lucrurile toate, în sfârşit. Depune-ţi toate gândurile de primejdie şi frică. Nu lăsa să intre cu tine niciun atac. Depune-ţi sabia nemiloasă a judecăţii pe care o ţii la propriul gât şi leapădă-ţi asalturile nimicitoare cu care cauţi să îţi ascunzi sfinţenia .

Aici vei înţelege că nu există durere. Aici îţi aparţine bucuria lui Dumnezeu. Azi e ziua în care ţi-e dat să înţelegi lecţia care conţi­ne toată puterea mântuirii. Iat-o: durerea e iluzie; bucuria, realitate.  Durerea e doar somn; bucuria este deşteptare. Durerea e amăgire; doar bucuria este adevăr.

     

     Şi iarăşi luăm singura decizie care poate fi luată vreodată: alegem între iluzii şi adevăr, între durere şi bucurie, între iad şi Cer. Să ne umple inimile recunoştinţa faţă de Profesorul nostru, căci suntem liberi să ne alegem bucuria în loc de durere, sfinţenia în locul păcatu­lui, pacea lui Dumnezeu în loc de conflict şi lumina Cerului în locul întunericului lumii.

Lectia 189 - marti, 3 mai

Lecţia 189

Simt în mine acum Iubirea lui Dumnezeu

Există o lumină în tine pe care lumea nu o poate percepe. Şi, cu ochii ei, nu vei vedea lumina aceasta, căci lumea te orbeşte. Dar ai ochi să o vezi. E acolo ca să te iuţi la ea. Nu a fost pusă în tine pentru a o feri de privirea ta. Lumina aceasta e o reflecţie a gândului pe care îl exersăm acum. Să simţi Iubirea lui Dumnezeu în tine înseamnă să vezi lumea cu alţi ochi, să o vezi sclipind de inocenţă, vibrând de speranţă, şi binecuvântată cu desăvârşită milostivire şi iubire.

Cui i-ar putea fi frică într-o lume ca aceasta? Ea te întâmpină cu căldură, se bucură că ai venit şi te ridică în slavă în timp ce te fereşte de orice formă de pericol şi durere. Îţi oferă o casă caldă şi plăcută în care să stai o vreme. Te binecuvântează toată ziua şi te veghează noaptea toată, paznic silenţios al sfântului tău somn. Ea vede mântuirea în tine şi ocroteşte lumina din tine, în care şi-o vede pe a ei. Îţi oferă florile ei şi zăpada ei, ca recunoştinţă pentru mărinimia de care dai dovadă.

Iată lumea pe care ţi-o dezvăluie Iubirea lui Dumnezeu. E atât de diferită de lumea pe care o vezi prin ochii întunecaţi ai răutăţii şi ai fricii, încât una o dezminte pe cealaltă. Numai una poate să fie percepută. Cealaltă nu are niciun înţeles. O lume în care iertarea se răsfrânge asupra tuturor şi pacea îşi oferă lumina blândă tuturor e de neconceput pentru cei ce văd o lume a urii pornite din atac, gata să se răzbune, să ucidă şi să distrugă.

Dar lumea urii e la fel de nevăzută şi de neconceput pentru cei ce simt în ei Iubirea lui Dumnezeu. Lumea lor reflectă tihna şi pacea care strălucesc în ei, blândeţea şi inocenţa pe care le văd înconjurându-i, bucuria cu care privesc din nesecatele fântâni ale bucuriei din interiorul lor. Ce au simţit în sinea lor ei şi privesc, şi îi văd reflecţia neîndoioasă pretutindeni.

Ce vrei să vezi? Ţi s-a dat de ales. Dar învaţă şi nu îţi lăsa mintea să uite această lege a vederii: vei vedea ce simţi în interior. Dacă în inimas ta îşi găseşte loc ura, vei percepe o lume înfricoşătoare, ţinută cu cruzime între degetele uscăţive ale morţii. Dacă simţi în tine Iubirea lui Dumnezeu, vei vedea în afară o lume a îndurării şi a iubirii.

Astăzi trecem de iluzii, căutând să ajungem la sâmburele de adevăr din noi şi să simţim tandreţea lui atotcuprinzătoare, Iubirea lui care ne ştie ca ea de perfecţi, vederea lui care e darul pe care ni-l acordă Iubirea lui. Învăţăm astăzi drumul. E la fel de sigur ca Iubirea însăşi, la care ne duce. Căci simplitatea lui evită capcanele pe care pretinsa raţiune a lumii, cu convoluţiile ei prosteşti, nu face decât să le ascundă.

Fă doar atât: opreşte-te şi leapădă-ţi toate gândurile despre ce eşti şi ce e Dumnezeu, toate conceptele pe care le-ai învăţat despre lume, toate imaginile pe care le deţii despre tine însuţi. Goleşte-ţi mintea de tot ce crede că e adevărat sau fals, sau bun sau rău, de fiecare gând pe care îl judecă valoros şi de toate ideile de care îi e ruşine. Nu te agăţa de nimic. Nu adu cu tine niciun gând învăţat din trecut, nicio convingere dinainte învăţată din orice. Uită de lumea aceasta, uită de cursul acesta şi vino cu mâinile întru totul goale la Dumnezeul tău.

Oare nu El e Cel Ce ştie cum să ajungă la tine? Nu e nevoie să ştii cum să ajungi la El. Rolul tău e doar acela de-a lăsa să fie înlătura­te - în linişte şi pentru totdeauna - toate obstacolele pe care le-ai ridicat între Fiu şi Dumnezeu Tatăl. Ca răspuns voios şi imediat, Dumnezeu Îşi va îndeplini Propriul rol. Cere şi vei primi. Dar să nu Îi impui nimic şi să nu Îi indici lui Dumnezeu pe ce drum să îţi apară. Modul de-a ajunge la El e pur şi simplu acela de-a-L lăsa să fie. Căci aşa se proclamă şi realitatea ta.        

Aşa că astăzi nu alegem cum să mergem la El. Ci alegem să Îl lă­săm să vină. Şi, cu această hotărâre, ne odihnim. Şi, într-ale noastre inimi tăcute şi minţi deschise, Iubirea Lui îşi va croi singură drum. Ce nu a fost negat precis există, dacă e să fie adevărat şi poate fi atins cu siguranţă. Dumnezeu Îşi cunoaşte Fiul şi ştie cum să ajungă la el. Nu e nevoie să Îi arate Fiul cum să îl găsească. Prin fiecare uşă deschisă, Iubirea Lui răzbate din locaşul ei lăuntric şi aprinde lumea de inocenţă.

Tată, nu ştim cum să ajungem la Tine. Dar Te-am chemat şi ne-ai răs­puns. Nu ne vom amesteca. Căile mântuirii nu sunt ale noastre, căci Ţie Îţi aparţin. Şi numai la Tine le căutăm. Mâinile noastre sunt deschise să Îţi primească darurile. Nu avem gânduri de gândit separat de Tine, şi nu nutrim convingeri despre ce suntem sau despre Cine ne-a creat. A Ta este calea pe care vrem să o găsim şi să o urmăm. Şi Îţi cerem ca numai Voia Ta, care este şi a noastră, să se facă în noi şi în lume, ca să devină acum o parte din Cer. Amin.

Lectia 188 - duminica, 1 mai

 Lecţia 188

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în mine

De ce ai aştepta Cerul? Cei ce caută lumina pur şi simplu îşi acoperă ochii. Lumina e în ei acum. Iluminarea nu e ­decât o recunoaştere, şi nicidecum o transformare. Lumina nu e  din lume, dar tu, care porţi lumina în tine, eşti străin aici şi tu. Lumina a venit cu tine din casa în care te-ai născut, şi a rămas cu tine pentru că este a ta. E singurul lucru pe care îl aduci cu tine de la Cel Ce  e Sursa ta. Ea străluceşte în tine pentru că îţi luminează casa, şi te duce înapoi de unde a venit şi unde eşti acasă.

Lumina aceasta nu poate fi pierdută. De ce ai aştepta să o găseşti ­în viitor sau ai crede că s-a pierdut deja sau că nici nu a fost? E atât ­de uşor de văzut, încât argumentele care arată că nu există devin ridicole. Cine poate nega prezenţa unui lucru pe care îl vede în sinea lui? Nu e greu să priveşti lăuntric, căci acolo începe toată viziunea. Nu există imagine, de vis sau dintr-o Sursă mai adevărată, care să nu fie decât umbra celor văzute prin viziune lăuntrică. Acolo începe percepţia şi tot acolo se sfârşeşte. Nu are altă sursă.

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în tine şi, din inima ta, se extinde de jur împrejurul lumii. Se opreşte să mângâie fiecare făptură, lăsându-i câte o binecuvântare care rămâne cu ea în vecii vecilor. Ce dă ea trebuie să fie veşnic. Ea alungă toate gândurile cele efemere şi fără valoare. Aduce reînnoire tuturor inimilor obosite şi luminează, în trecerea ei, toată viziunea. Toate darurile ei sunt date tuturor şi toţi se unesc să îţi aducă mulţumiri ţie, care dai, şi ţie, care ai primit.

Strălucirea din mintea ta aminteşte lumii ce a uitat, iar lumea îţi redă această amintire ţie. Din tine, mântuirea emană daruri incomensurabile, date şi înapoiate. Ţie, dătătorul darului, Dumnezeu Însuşi îţi aduce mulţumiri. Şi, în urma binecuvântării lui, Lumina din tine străluceşte şi mai tare, sporind darurile pe care le ai de oferit ­lumii.

Pacea lui Dumnezeu nu poate să fie stăvilită. Cine o recunoaşte ­în sinea lui trebuie să o dea. Iar mijloacele prin care o dă sunt accesibile înţelegerii lui. El iartă pentru că a recunoscut adevărul în ­sinea lui. Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în tine şi în toate făpturile. În linişte, e universal adeverită. Căci ce vede viziunea ta lăuntrică e modul în care percepi universul.

Stai liniştit şi închide-ţi ochii. Lumina din tine este de ajuns. De ­una singură, are puterea să îţi dea darul vederii. Exclude lumea exterioară şi lasă-ţi gândurile să zboare la pacea din interior. Ele ştiu drumul. Căci gândurile oneste, nepătate de visul lucrurilor lumeşti din afara ta, devin mesagerele sfinte ale lui Dumnezeu Însuşi.

Gândurile acestea le gândeşti cu El. Ele îşi recunosc casa. Şi indică s­igur Sursa lor, Unde Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt una. Pacea lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, dar ele trebuie să rămână şi cu tine, căci s-au născut în mintea ta, aşa cum s-au născut şi ale tale într-a lui Dumnezeu. Ele te readuc la pace, de unde au venit doar pentru a-ţi reaminti cum trebuie să revii.

Ele iau aminte la Vocea Tatălui tău când tu refuzi să asculţi. Şi te îndeamnă cu blândeţe să accepţi Cuvântul Lui drept ce eşti, în locul fanteziilor şi al umbrelor. Ele îţi reamintesc că eşti cocreatorul tutu­ror făpturilor. Căci, aşa cum străluceşte pacea lui Dumnezeu în tine, trebuie să strălucească şi asupra lor.

Astăzi exersăm apropierea de lumina din noi. Ne luăm gândurile hoinare şi le readucem cu blândeţe acolo unde se aliniază cu toate gândurile pe care le împărtăşim cu Dumnezeu. Nu le vom lăsa să rătăcească. Lăsăm lumina din minţile noastre să le îndrume să vină acasă. Noi le-am trădat, poruncindu-le să plece de la noi. Dar acum le chemăm înapoi, şi le curăţăm bine de deziderate bizare şi dorinţe dezordonate. Le refacem sfinţenia moştenirii lor.

Aşa ni se refac şi minţile odată cu ele, şi adeverim că pacea lui Dumnezeu mai străluceşte în noi şi, din noi, spre toate făpturile care împărtăşesc viaţa noastră. Le vom ierta pe toate, absolvind lumea întreagă de ce am crezut că ne-a făcut. Căci noi suntem cei care facem lumea aşa cum vrem să o avem. Acum alegem să fie inocentă, lipsită de păcat şi deschisă la mântuire. Şi ne punem asupra ei bine­cuvântarea mântuitoare, spunând:

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în mine.

În pacea aceea, să strălucească asupra mea lucrurile toate. Şi să le binecuvântez cu lumina din mine.

Lectia 187 - vineri, 29 aprilie

Lecţia 187

Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi

Nimeni nu poate da dacă nu are. De fapt, dând dovedeşti că ai. Am mai făcut această afirmaţie. Nu asta pare să o facă greu de crezut. Nimeni nu se poate îndoi că trebuie mai întâi să posezi ce vrei să dai. La faza a doua însă, lumea şi percepţia adevărată sunt divergente. Odată ce ai avut şi ai dat, lumea afirmă că ai pierdut ce ai posedat. Adevărul susţine că, dând, vei spori ce posezi.

Cum e posibil? Căci e sigur că, dacă dai un lucru finit, ochii trupului tău nu îl vor percepe ca al tău. Am învăţat însă că lucrurile reprezintă gândurile ce le fac. Şi nu îţi lipseşte dovada că, atunci când  dai idei, le întăreşti în propria ta minte. Poate că forma în care pare să apară gândul e schimbată când e dat. Dar el trebuie să revină la cel care îl dă. Iar forma pe care o ia nu poate fi mai puţin acceptabilă. Ci trebuie să fie mai acceptabilă.

Ideile trebuie mai întâi să îţi aparţină înainte de-a le da. Dacă e să mântuieşti lumea, accepţi mai întâi mântuirea pentru tine însuţi. Dar nu vei crede că s-a înfăptuit până nu vei vedea miracolele pe care le aduce tuturor celor pe care îi vezi. Aici se lămureşte ideea de a da, căpătând un înţeles. Acum poţi să percepi că, dând, ţi-ai sporit averea.

Protejează toate lucrurile pe care le preţuieşti prin actul de-a le ­da, şi vei fi sigur că nu le vei pierde niciodată. Aşa ţi se arată că ceea ­ce ai crezut că nu ai e al tău. Dar să nu îi preţuieşti forma. Căci ea se va schimba şi va deveni, cu timpul de nerecunoscut, oricât de mult ­încerci să o fereşti. Nicio formă nu durează. Gândul din spatele formei lucrurilor e cel ce trăieşte inalterabil.

Dă bucuros. Nu poţi decât să câştigi din asta. Gândul rămâne şi se întăreşte prin faptul că e dat. Gândurile se extind când sunt ­împărtăşite, căci nu pot fi pierdute, Nu există dătător şi primitir în sensul în care îi concepe lumea. Există un dătător care păstrează; ­un altul care va şi da. Şi amândoi trebuie să câştige în urma acestui ­schimb, căci fiecare o să aibă gândul în forma care îl ajută cel mai mult. Ce pare să piardă e întotdeauna ceva ce o să preţuiască mai puţin decât ce i se va returna precis.

Nu uita niciodată că nu îti dai decât ţie însuţi. Cine înţelege ce înseamnă să dai nu poate decât să râdă de ideea sacrificiului. Şi nu poate să nu recunoască numeroasele forme pe care le poate lu­a sacrificiul. El râde totodată de durere şi pierdere, de boală şi de necaz, de sărăcie, foamete şi moarte. El recunoaşte că sacrificiul rămâne singura idee care stă în spatele tuturor acestor lucruri, şi, în duioasele lui hohote de râs, sunt vindecate toate.

Iluzia recunoscută trebuie să dispară. Nu accepta suferinţa, şi vei înlătura gândul suferinţei. Binecuvântarea ta se opreşte asupra tuturor celor care suferă, când alegi să vezi toată suferinţa drept ceea ce este. Gândul sacrificiului dă naştere la toate formele pe care pare să le ia suferinta. Iar sacrificiul este o idee atât de smintită, încât sănatatea mintală o alungă imediat.

Să nu crezi niciodată că poţi sacrifica. Nu e loc de sacrificiu în ce are valoare. Dacă se iveşte gândul, însăşi prezenţa lui arată că a apărut o greşeală şi că trebuie făcută o corecţie. Binecuvântarea ta o va corecta. Dată mai întâi ţie, e acum a ta pentru a o da şi tu. Nicio formă de sacrificiu şi de suferinţă nu poate ţine mult în faţa celui care s-a iertat şi s-a binecuvântat pe sine însuşi.

Crinii pe care ţi-i oferă fratele tău sunt puşi pe altarul tău, alături de cei pe care îi oferi tu lui. Cui i-ar putea fi frică să vadă o sfinţenie atât de minunată? Marea iluzie a fricii de Dumnezeu se reduce la nimic înaintea purităţii pe care o vei vedea aici. Să nu îţi fie frică să te uiţi. Fericirea pe care o vei vedea va îndepărta tot gândul formei şi va lăsa în schimb darul desăvârşit - veşnic prezent, veşnic în creş­tere, veşnic al tău, veşnic dat.

Acum suntem una în gând, căci frica a dispărut. Şi aici, înaintea altarului închinat unui singur Dumnezeu, unui singur Tată, unui singur Creator şi unui singur Gând, stăm laolaltă ca un singur Fiu al lui Dumnezeu. Neseparaţi de Cel Care e Sursa noastră, nedistanţaţi de singurul frate care face parte din singurul nostru Sine, a Cărui inocenţă ne-a unit pe toţi într-unul singur, stăm în fericire şi dăm aşa cun primim. Numele lui Dumnezeu e pe buzele noastre. Şi, privind lăuntric, vedem puritatea Cerului strălucind în propria noastră reflecţie a Iubirii Tatălui nostru.

Acum suntem binecuvântaţi şi acum binecuvântăm lumea. Ce am văzut vom şi extinde, căci vrem să se vadă pretutindeni. Vrem să vedem cum străluceşte de harul lui Dumnezeu în toţi. Nu vrem să se refuze niciunui lucru pe care îl vedem. Şi, pentru a ne asigura că această viziune sfântă e a noastră, o oferim tuturor lucrurilor pe care le vedem. Căci, unde o vedem, ni se va înapoia sub forma crinilor pe care îi putem pune pe altarul nostru, făcând din el o casă a Inocenţei, Care săIăşluieşte în noi şi ne oferă Sfinţenia Lui să fie a noastră.

Lectia 186 - miercuri, 27 aprilie

Lecţia 186

Mântuirea lumii depinde de mine

Iată afirmatia care va alunga într-o zi toată aroganţa din fiecare minte. Iată gândul adevăratei umilinţe, care nu acceptă altă funcţie pentru tine decât cea care ţi s-a dat. Îţi exprimă acceptarea rolului atribuit, fără a insista asupra altui rol. Nu judecă ce rol ţi se cuvine. Ci doar adevereşte că Voia lui Dumnezeu s-a făcut precum în Cer şi pe pământ. Şi uneşte toate voile de pe pământ în planul Cerului de mântuire a lumii, readucând-o la pacea Cerului. 

Să nu ne împotrivim funcţiei noastre. Nu noi am stabilit-o. Nu e ideea noastră. Mijloacele prin care va fi perfect îndeplinită ni s-au dat. Tot ce ni se cere să facem este să ne acceptăm rolul cu adevărată umilinţa şi să nu negăm cu aroganţă autoamăgitoare că suntem demni de el. Avem puterea să facem ce ne e dat să facem. Minţile noastre sunt cât se poate de adecvate să preia rolul pe care ni l-a atribuit Cel Ce ne cunoaşte foarte bine. 

Ideea de azi poate să pară destul de dez-îmbătătoare până îi vezi semnificaţia. Tot ce spune este că Tatăl tău te ţine minte încă şi că îţi oferă încrederea deplină pe care o are în tine, Fiul Lui. Ideea de azi nu îţi cere nicidecum să fii altfel de cum eşti. Ce altceva ar pu­tea umilinţa să îţi ceară? Şi ce altceva ar putea aroganţa să îţi nege? Astăzi nu ne vom da înapoi de la sarcina pe care o avem, pe făţarnicul motiv că ne insultă modestia. Tocmai orgoliul vrea să nege Chemarea pentru Dumnezeu. 

Ne lepădăm azi toată falsa umilinţă, ca să putem asculta Vocea lui Dumnezeu dezvăluindu-ne ce vrea să facem. Nu ne îndoim de capacitatea noastră de-a îndeplini funcţia pe care ne-o va oferi. Vom fi siguri doar că ne cunoaşte aptitudinile, înţelepciunea şi sfinţenia. Iar, dacă ne consideră demni de ea, aşa şi suntem. Numai aroganţa judecă altfel. 

Există o singură modalitate - numai una - de-a te elibera din în­carcerarea pe care ţi-a adus-o planul tău de-a demonstra că falsul e adevărat. Acceptă în schimb planul nefăcut de tine. Să nu judeci ce valoare ai pentru el. Dacă Vocea lui Dumnezeu te asigură că mântu­irea are nevoie de partea ta şi că întregul depinde de tine, fii sigur că aşa şi este. Cei aroganţi trebuie să se agaţe de cuvinte, temându-se să treacă dincolo de ele şi să ajungă la o trăire care le-ar putea contraria poziţia. Dar cei umili sunt liberi să audă Vocea care le spune ce sunt şi ce să facă. 

Aroganţa îţi face o imagine de sine care nu e reală. Şi imaginea aceasta tremură şi se retrage îngrozită când Vocea pentru Dumnezeu te asigură că ai puterea, înţelepciunea şi sfinţenia să treci de toate imaginile. Nu eşti slab, cum ţi-e imaginea de sine. Nu eşti ignorant şi neputincios. Păcatul nu poate păta adevărul din tine, iar nefericirea nu se poate apropia de sfânta casă a lui Dumnezeu. 

Vocea pentru Dumnezeu îţi spune toate aceste lucruri. Şi, în timp ce îţi vorbeşte, imaginea tremură şi caută să atace ameninţarea pe care nu o ştie, simţind că i se fărâmă temelia. Dă-i drumul. Mântuirea lumii depinde de tine, şi nu de acest mic boţ de humă, praf din pământ. Ce îi poate spune ea sfântului Fiu al lui Dumnezeu. De ce-ar trebui să se sinchisească el de ea? 

Şi aşa ne găsim pacea. Vom accepta funcţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, căci toate iluziile au la bază convingerea bizară că ne ­putem face alta. Rolurile pe care ni le-am făcut noi sunt labile şi par să se schimbe de la bocitoare la beatitudinea extatică a dragostei şi a iubirii. Putem râde sau plânge, şi putem întâmpina ziua cu bucurie ­sau cu lacrimi. Însăşi fiinţa noastră pare să se schimbe în cursul miilor de schimbări de dispoziţie, iar sentimentele prin care trec înalţă foarte sus sau ne trântesc la pământ în plină disperare. 

Acesta să fie oare Fiul lui Dumnezeu? Ar crea El o asemenea instabilitate şi ar numi-o Fiu? Cel Ce e neschimbător împărtăşeşte atributele Sale cu creaţia Sa. Toate imaginile pe care pare să le facă Fiul Său nu afectează nicidecum ce este el. Ele se vântură prin mintea lui ca nişte frunze suflate de vânt, grupându-se într-un fel o clipă, risipindu-se ca să se regrupeze şi apoi împrăştiindu-se total. Sau ca mirajele percepute deasupra unui deşert, înălţându-se din pulbere şi praf. 

Imaginile acestea lipsite de substanţă vor trece şi îţivor lăsa mintea liniştită şi înseninată, când vei accepta funcţia care ţi s-a dat. Imaginile pe care le faci tu dau naştere la obiective conflictuale, efemere şi vagi, incerte şi ambigue. Cine ar putea să depună eforturi constante sau să îşi îndrepte toată energia concentrată în slujba unor asemenea obiective? Funcţiile pe care le apreciază lumea sunt atât de incerte, încât se schimbă de zece ori pe oră când sunt cel mai sigure. Ce speranţă de izbândă se poate baza pe asemenea obiective?

Prin minunat contrast, la fel de cert ca revenirea soarelui să împrăştie noaptea în fiecare dimineaţă, funcţia care ţi s-a dat cu adevărat se distinge clar şi fără pic de ambiguitate. Nu e nicio îndoială în privinţa validităţii ei. Vine de la Cel Ce nu cunoaşte greşeală, iar Vocea Lui e sigură de mesajele Ei. Ele nu se vor schimba, şi nici nu vor intra în conflict. Toate indică un singur obiectiv, unul pe care îl poţi atinge. Planul tău poate fi imposibil, dar planul lui Dumnezeu nu poate da greş nicicând pentru că El e Sursa lui. 

Fă cum te îndrumă Vocea lui Dumnezeu. Şi, dacă îţi cere un lu­cru ce pare imposibil, adu-ţi aminte Cine îl cere şi cine l-ar refuza. Apoi gândeşte-te la următorul lucru: care are dreptate mai degrabă? Vocea care vorbeşte pentru Creatorul tuturor lucrurilor, Care cu­noaşte toate lucrurile exact aşa cum sunt, sau distorsionata ta imagi­ne sine, derutată, uluită, inconsecventă şi nesigură de toate? Nu lăsa să te îndrume vocea ei. Ascultă în schimb o Voce sigură, care îţi vorbeşte de o funcţie pe care ţi-a dat-o Creatorul tău, Care Îşi aduce aminte de tine şi te îndeamnă să îţi aduci aminte acum de El. 

Chemarea blândei Lui Voci vine de la cunoscut la necunoscători. El vrea să te mângâie, deşi nu cunoaşte întristare. Vrea să facă o restituţie, deşi e întreg; să îţi facă un dar, deşi ştie că ai deja totul. El are Gânduri care satisfac toate nevoile percepute de Fiul Lui, deşi El nu le vede. Căci Iubirea trebuie să dea, iar ce e dat în Numele Lui ia forma cea mai utilă într-o lume a formei. 

Acestea sunt formele care nu pot amăgi nicicând, pentru că pro­vin chiar din Neformitate. Iertarea e o formă pământească de iubire, care - aşa cum e în Cer - nu are formă. Dar de ce este nevoie aici se dă după nevoie. În forma aceasta, îţi poţi îndeplini funcţia chiar şi aici, deşi ce va însemna iubirea pentru tine când ţi se va reda nefor­mitatea e ceva şi mai măreţ. Mântuirea lumii depinde de tine care poţi să ierţi. Aceasta este funcţia pe care o ai aici.

Lectia 185 - luni, 25 aprilie

Lecţia 185

Vreau pacea lui Dumnezeu

Simpla rostire a acestor cuvinte nu e nimic. Dar rostirea lor cu toată convingerea e totul. Dacă ai putea să le spui cu toată convinger­ea chiar şi o clipă, nu ar mai fi posibil să fii întristat, sub nici o formă, niciunde şi nicicând. Cerul ar fi complet redat conştienţei depline; amintirea lui Dumnezeu, total restabilită; învierea întregii creaţii, pe deplin recunoscută. 

Nimeni nu poate să rostească cuvintele acestea cu toată convingerea şi să nu se vindece. Nu poate să se joace cu vise, nici nu se poate considera el însuşi un vis. Nu poate să facă un iad şi să îl considere real. Vrea pacea lui Dumnezeu, şi i se dă. Căci este tot ce vrea şi tot ce va primi. Mulţi au rostit aceste cuvinte. Dar chiar puţini le-au spus cu toată convingerea. Nu trebuie decât să priveşti lumea pe care o vezi în jur ca să te convingi cât de puţini sunt aceştia. Lumea ar fi complet schimbată, dacă s-ar întâmpla să cadă doi la învoială că afirmaţia aceasta exprimă singurul lucru pe care îl vor. 

Două minţi cu un singur ţel devin atât de puternice, încât ce voiesc ele devine Voia lui Dumnezeu. Căci minţile pot fi îngemănate numai în adevăr. În vise, nu sunt doi care să împărtăşească acelaşi ţel. Pentru fiecare în parte, eroul visului e altul, iar rezultatul dorit nu e acelaşi pentru amândoi. Pierzătorul şi câştigătorul alternează pur şi simplu în configuraţii schimbătoare, în funcţie de aspectul diferit sau forma diferită pe care o ia raportul câştig-pierdere şi pierdere-câştig. 

Dar visul poate aduce numai compromis. Uneori, acesta ia forma uniunii, dar numai forma ei. Înţelesul trebuie să eludeze visul, căci compromisul este obiectivul visării. Minţile nu se pot uni în vise. Pot doar să cadă la învoială. Dar ce învoială le-ar putea da pacea lui Dumnezeu? Iluziile vin să Îi ia locul. Şi ce înseamnă El scapă minţilor adormite puse pe compromis, fiecare fiind pornit dupa popriul lui câştig şi pierderea altcuiva. 

Să spui cu toată convingerea că vrei pacea lui Dumnezeu înseamnă să renunţi la toate visele. Căci nimeni nu spune cu convingere cuvintele acestea dacă vrea iluzii şi caută, prin urmare, mijloacele care aduc iluzii. Le-a privit şi le-a găsit nesatisfăcătoare. Acum încearcă să treacă de ele, recunoscând că un alt vis nu i-ar oferi cu nimic mai mult decât toate celelalte. Visele sunt una pentru el. Şi a învăţat că ­singura diferenţă dintre ele e una de formă, căci unul va aduce aceeaşi disperare şi nefericire ca toate celelalte. 

Mintea care crede cu convingere că tot ce vrea e pace trebuie să se unească cu alte minţi, căci aşa se obţine pacea. Iar, când dorinţa de pace e autentică, mijloacele de-a o găsi se dau într-o formă pe care o poate înţelege, cu toată sinceritatea, fiecare minte care o caută. Indi­ferent ce formă ia lecţia, e concepută pentru el în aşa fel încât să nu o poată interpreta greşit, dacă cere cu sinceritate. Dar, dacă cere fără sinceritate, lecţia nu va fi acceptată şi învăţată cu adevărat sub nicio formă. 

Să consacrăm exerciţiile de astăzi recunoaşterii că spunem într-adevăr cu toată convingerea cuvintele pe care le rostim. Noi vrem pacea lui Dumnezeu. Nu e o dorinţă deşartă. Cuvintele aces­tea nu cer să ni se dea alt vis. Nu cer compromis şi nici nu încearcă să cadă la altă învoială, în speranţa că poate mai există una care să izbutească acolo unde celelalte nu au izbutit. Rostirea acestor cuvin­te cu toată convingerea adevereşte că iluziile sunt în zadar, cerând veşnicul în locul viselor labile care par să ofere fiecare altceva, dar sunt totuna: nimic. 

Astăzi, consacră-ţi intervalele practice cercetării atente a minţii să gaseşti visele la care mai ţii. Ce ceri în inima ta? Uită cuvintele pe care le foloseşti la formularea cerinţelor. Gândeşte-te doar la ce crezi că te va alina şi îţi va aduce fericire. Dar să nu te îngrozească iluzi­ile care ţi-au mai rămas, căci nu forma lor contează acum. Nu lăsa unele vise să fie mai acceptabile, păstrând ruşinea şi tăinuirea pentru celelalte. Ele sunt una. Şi, una fiind, ar trebui să li se pună tuturor o singură întrebare: "Oare asta vreau să am în loc de Cer şi de pacea lui Dumnezeu?" 

Iată alegerea pe care o faci. Nu te amăgi că ar fi altfel. În asta, niciun compromis nu e posibil. Alegi pacea lui Dumnezeu sau ai cerut vise. Iar visele vor veni aşa cum le-ai cerut. Dar pacea lui Dumnezeu va veni la fel de sigur, ca să rămână cu tine de-a pururi. Nu va dispărea la fiecare cot şi cotitură a drumului, ca să reapară, nerecunoscută, în forme care se modifică şi se schimbă la fiecare pas pe care îl faci. 

Tu vrei pacea lui Dumnezeu. Şi asta vor toţi care par să caute vise. Pentru ei şi pentru tine, doar asta ceri când îţi exprimi această rugăminte cu sinceritate profundă. Căci aşa ajungi la ce vor ei cu adevărat şi îţi uneşti propriul ţel cu ce caută ei mai presus de toate, un lucru poate necunoscut pentru ei, dar cert pentru tine. Ai fost slab uneori, lipsit de certitudinea finalităţii şi nesigur ce anume vrei, unde să cauţi şi de unde să aştepţi ajutor în această încercare. Ajuto­rul ţi s-a dat. Nu vrei să te foloseşti de el împărtăşindu-1 cu ceilalţi? 

Cine caută cu adevărat pacea lui Dumnezeu nu poate să nu o gă­sească. Căci cere doar să nu se mai amăgească negându-şi ce e Voia lui Dumnezeu. Cine poate rămâne nesatisfăcut cerând ce are deja? Cine ar putea rămâne fără răspuns cerând un răspuns pe care îl are să îl dea? Pacea lui Dumnezeu este a ta. 

Pentru tine a fost creată pacea, dată ţie de Creatorul ei şi instituită ca Propriul Lui dar veşnic. Cum poţi să nu reuşeşti, când ceri doar ce voieşte El să ai? Şi cum ţi s-ar putea limita rugămintea doar la ­tine? Niciun dar dumnezeiesc nu poate fi neîmpărtăşit. Iată atributul care distinge darurile lui Dumnezeu de fiecare vis care a părut vreodată să înlocuiască adevărul. 

Nimeni nu poate să piardă şi toţi trebuie să câştige ori de câte ori s-a cerut şi s-a primit un dar dumnezeiesc. Dumnezeu dă doar ca să unească. Pentru El, a lua nu are înţeles. Şi, când ajunge la fel de lipsit de înţeles şi pentru tine, poţi să fii sigur că eşti de o Voie cu El, şi El cu tine. Şi vei şti, deopotrivă, că eşti de o Voie cu toţi fraţii tăi, al căror ţel este al tău. 

Iată singurul ţel pe care îl urmărim astăzi, unindu-ne dorinţele cu nevoia fiecărei inimi, cu chemarea fiecărei minţi, cu speranţa care stă mai presus de disperare, cu iubirea pe care atacul vrea să o ascundă, cu frăţia pe care ura a încercat să o dezbine, dar care continuă să rămână cum a creat-o Dumnezeu. Cu un asemenea Ajutor alături, putem oare să nu reuşim azi când cerem să ni se dea pacea lui Dumnezeu.

Lectia 184 - sambata, 23 aprilie

Lectia 184

Numele lui Dumnezeu e moştenirea mea

Trăieşti prin simboluri. Ai inventat nume pentru tot ce vezi. Fi­ecare lucru devine o entitate separată, identificată prin propriul ei nume. Prin asta îl tai afară din unitate. Prin asta îi desemnezi atribute speciale şi îl distingi de alte lucruri reliefând spaţiul care îl înconjoară. Spaţiul acesta îl pui între toate lucrurile cărora le dai un nume diferit; toate întâmplările privind locul şi timpul; toate trupurile salutate cu un nume. 

Spaţiul acesta pe care îl vezi distingând toate lucrurile între ele e mijlocul prin care se realizează percepţia lumii. Vezi ceva unde nu e nimic şi, totodată, nu vezi nimic unde este unitate; un spaţiu între toate lucrurile, între toate lucrurile şi tine. Aşa consideri că ai dat viaţă în separare. Prin această dezbinare consideri că te constitui ca unitate care funcţionează cu o voinţă independentă. 

Ce sunt aceste nume prin care lumea devine o serie de întâmplări distincte, de lucruri neunificate, de trupuri despărţite, având drept conştiinţe separate nişte frânturi de minte? Tu le-ai dat aceste nume, înfiinţând percepţia aşa cum ai dorit să fie. Lucrurile fără nume au primit nume, primind astfel şi realitate. Căci ce primeşte un nume primeşte şi un înţeles, şi îl vei vedea apoi ca având un înţeles; o cauză a unui efect adevărat, cu consecinţe care îi sunt inerente. 

Aşa se face realitatea prin viziune parţială, în contrast deliberat cu adevărul dat. Duşmanul ei e întregimea. Căci concepe lucruri mărunte şi le vede apoi. Şi ne-spaţiul, simţul unităţii sau viziunea care vede diferit devin ameninţările pe care trebuie să le înfrângă, să le contrazică şi să le nege. 

Totuşi, această altă viziune continuă să rămână, pentru minte, o direcţie firească în care să îşi îndrepte percepţia. E greu să înveţi mintea mii şi mii de nume străine. Dar tocmai asta crezi că înseamnă a învăţa; unicul obiectiv esenţial al învăţării prin care are loc comuni­carea şi pot fi împărtăşite cu înţeles concepte. 

Aceasta e suma moştenirii pe care o lasă lumea. Şi cine învaţă să creadă că aşa şi e acceptă semnele şi simbolurile care afirmă că lumea e reală. Ele tocmai asta şi reprezintă. Şi nu lasă nicio îndoială că ce-a primit un nume şi există. Poate fi văzut, după cum s-a prevăzut. Ce neagă veridicitatea lui nu e decât iluzie, căci el e realitate a ultimă. A-l pune sub semnul întrebării e o nebunie; a-i accepta prezenţa e dovada sănătătii mintale. 

Iată ce predă lumea. E o fază a învăţării prin care trebuie să treacă toţi cei ce vin. Dar, cu cât percep mai repede ce stă la baza ei, cât de discutabile sunt premisele ei, cât de îndoielnice rezultatele, cu ­atât îi pune mai repede la îndoială efectele. Învăţarea care se opreşte la ce îţi predă lumea se opreşte înainte de-a ajunge la semnificaţie.

In locul ce i se cuvine, ea serveşte doar ca punct de plecare de unde poate începe un alt mod de-a învăţa, poate fi dobândit un nou mod de-a percepe şi pot fi retrase, de îndată ce sunt puse la îndoială, toate numele arbitrare pe care le acordă lumea. 

Să nici nu te gândeşti că tu ai făcut lumea. Iluziile, da! Dar ce e adevărat pe pământ şi în Cer e mai presus de numirile date de tine. Când îţi chemi un frate, îi invoci numai trupul. Adevărata lui Identitate ţi-e ascunsă de ceea ce crezi că este el. Trupul lui răspunde la numele cu care îţi chemi fratele, căci mintea lui consimte să îşi însuşească numele pe care i l-ai dat. În felul acesta, unitatea lui e de două ori negată, căci îl percepi separat de tine, iar el acceptă şi îşi însuşeşte acest nume separat. 

      Ar fi chiar ciudat dacă ţi s-ar cere să treci de toate simbolurile lumii, uitându-le pentru totdeauna, şi să îţi asumi totodată o func­ţie didactică. Ai nevoie să foloseşti un timp simbolurile lumii. Dar nu te lăsa amăgit şi tu de ele. Ele nu reprezintă absolut nimic şi, în exerciţiile tale, tocmai gândul acesta te va elibera de ele. Ele devin un simplu mijloc prin care poţi comunica în moduri pe care lumea le poate înţelege, dar care recunoşti că nu e unitatea în care poate fi găsită adevărata comunicare.

Ai nevoie, aşadar, de intervale zilnice în care învăţarea lumii devine o fază tranzitorie, o închisoare din care ieşi la lumina soarelui şi uiţi de întuneric. Aici înţelegi Cuvântul, Numele pe care ţi l-a dat Dumnezeu, singura Identitate pe care o împărtăşesc lucrurile toate, ­singura adeverire a ce e adevărat. Şi apoi te întorci în întuneric, nu pentru că îl crezi real, ci doar ca să îi proclami irealitatea în termeni care au încă înţeles în lumea dominată de întuneric. 

Foloseşte toate numele şi simbolurile mărunte care delinează lumea întunericului. Dar nu le accepta ca realitatea ta. Spiritul Sfânt le foloseşte pe toate, dar nu uită: creaţia are un singur Nume, un singur înţeles şi o singură Sursă, care unifică în Ea lucrurile toa­te. Foloseşte toate numele pe care le atribuie lumea acestor lucruri doar de convenienţă, dar nu uita că ele împărtăşesc Numele lui Dumnezeu laolaltă cu tine. 

      Dumnezeu nu are nume. Şi totuşi, Numele Lui devine lecţia finală că toate lucrurile sunt un tot unitar şi, cu această lecţie, toată învăţarea se încheie. Toate numele sunt unificate, tot spaţiul e umplut cu reflecţia adevărului. Fiecare gol e astupat, iar separarea vindecată. Numele lui Dumnezeu e moştenirea pe care le-a dat-o El celor care au ales să lase învăţătura lumii să ia locul Cerului. În exerciţiile noastre, urmărim să ne lăsăm minţile să accepte ce-a dat Dumnezeu ca răspuns la moştenirea jalnică pe care ai făurit-o tu ca tribut demn de Fiul pe care îl iubeşte. 

Cine caută să ajungă la înţelesul Numelui lui Dumnezeu nu poa­te să nu reuşească. Trăirea trebuie să vină să suplimenteze Cuvân­tul. Mai întâi însă, trebuie să accepţi Numele pentru toată realitatea şi să realizezi că numeroasele nume pe care le-ai dat aspectelor ei au distorsionat ce vezi, dar nu au perturbat nicidecum adevărul. Un singur Nume aducem în exerciţiile noastre. Un singur Nume folo­sim pentru a ne unifica vederea. 

Şi, deşi folosim un alt nume pentru fiecare conştienţă a unui aspect al Fiului lui Dumnezeu, înţelegem că ele au un singur Nume, dat de El. E Numele pe care Il folosim în exerciţii. Şi, prin folosirea Lui, toate separările prosteşti care ne-au ţinut orbi dispar. Şi ni se dă puterea de-a vedea dincolo de ele. Acum văzul ne e binecuvântat cu binecuvântări pe care le putem da aşa cum le primim.

Tată, Numele nostru e al Tău. În El suntem uniţi cu toate făpturile, şi cu Tine, Care eşti singurul lor Creator. Ce am făurit noi şi ce numim cu multe nume diferite nu e decât o umbră pe care am încercat să o aruncăm peste Propria Ta realitate. Suntem bucuroşi şi recunoscători că am greşit. Îţi dăm toate erorile noastre, să fim absolviţi de toate efectele pe care au părut să le aibă greşelile noastre. Şi acceptăm adevărul pe care îl dai Tu, în locul fiecărei greşeli. Numele Tău ne este mântuirea şi izbăvirea de ce am făurit noi. Numele Tău ne uneşte în unitatea care e moştenirea şi pacea noastră. Amin.

Lectia 183 - joi, 21 aprilie

Lectia 183

Invoc Numele lui Dumnezeu şi al meu

Numele lui Dumnezeu e sfânt, dar nu mai sfânt decât al tău. Să Îi invoci Numele nu înseamnă decât să îl invoci pe al tău. Un tată îşi dă numele fiului său şi identifică astfel fiul cu el. Fraţii lui îi împăr­tăşesc numele şi sunt astfel uniţi într-o legătură din care îşi derivă identitatea. Numele Tatălui tău îţi aminteşte cine eşti, chiar şi într-o lume care nu ştie şi chiar dacă nu ţi-ai amintit. 

Numele lui Dumnezeu nu poate fi auzit fără a stârni o reacţie, şi nici nu poate fi rostit fără a trezi în minte un ecou care te cheamă să îţi aminteşti. Rosteşte-I Numele, şi inviţi îngerii să înconjoare pă­mântul pe care stai şi să îţi cânte în timp ce îşi desfac aripile să te ocrotească şi să te adăpostească de fiecare gând lumesc care s-ar vârî peste sfinţenia ta. 

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi toată lumea răspunde lepădân­du-şi iluziile. Fiecare vis la care ţine lumea a dispărut subit şi, unde a părut să fie, găseşti o stea, un miracol de har. Bolnavii se scoală, tămăduiţi de gândurile lor nesănătoase. Orbii pot să vadă, surzii pot să audă. Cei întristaţi îşi leapădă jalea, iar lacrimile de durere se şterg în timp ce un hohot vesel vine să binecuvânteze lumea. 

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi numele mărunte şi-au pierdut înţelesul. Nu există tentaţie care să nu devină un lucru fără nume şi nedorit înaintea Numelui lui Dumnezeu. Repetă-I Numele, şi vezi cât de uşor vei uita numele tuturor dumnezeilor pe care i-ai preţuit. Fiecare şi-a pierdut numele de dumnezeu pe care i l-ai dat. Devin anonimi şi fără valoare pentru tine, deşi înainte de-a lăsa Numele lui Dumnezeu să înlocuiască măruntele lor nume, te-ai închinat în faţa lor, numindu-i dumnezei. 

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi îţi invoci Sinele, al Cărui Nume e al Său. Repetă-I Numele, şi toate lucrurile infime şi fără nume pe pământ trec rapid în corectă perspectivă. Cei ce invocă Numele lui Dumnezeu nu pot confunda fără-de-numele cu Numele, nici păcatul cu harul, nici trupurile cu sfântul Fiu al lui Dumnezeu. Şi, de se întâmplă să te alături unui frate, şezând în linişte cu el şi repetând cu el Numele lui Dumnezeu în tăcerea minţii tale, ai înfiinţat acolo un altar care ajunge până la Dumnezeu şi la al Său Fiu. 

Exersează azi doar următorul lucru: repetă, fără grabă şi fără încetare, Numele lui Dumnezeu. Uită orice alt nume în afară de al Său. Să nu auzi altceva. Lasă-ţi toate gândurile să devină ancorate în acesta. Nu folosim alt cuvânt decât la început, când rostim ideea zilei o singură dată. Şi apoi, Numele lui Dumnezeu devine singurul nostru gând, singurul nostru cuvânt, singurul lucru care ne ocupă minţile, singura dorinţă pe care o avem, singurul sunet cu înţeles şi singurul Nume pe care îl deţine tot ce dorim să vedem, tot ce am vrea să numim al nostru. ­­­

Adresăm astfel o invitaţie care nu poate fi refuzată niciodată. Iar Dumnezeu va veni şi îi va răspunde chiar El. Să nu crezi că aude micile rugăciuni ale celor ce Îl invocă folosind numele idolilor la care ţine lumea. Nu pot să ajungă la El în felul acesta. El nu le poate auzi rugăminţile care Îi cer să nu fie El Însuşi sau ca Fiul Său să primească alt nume decât al Său. ­­

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi Îl vei recunoaşte ca singurul Creator al realităţii. Şi vei mai recunoaşte că Fiul Său face parte din El, creând în Numele Său. Şezi liniştit şi lasă-I Numele să devină ideea atotcuprinzătoare care îţi captează mintea. Lasă toate gândurile să tacă, cu excepţia acestuia. Şi tuturor celorlalte gânduri răspunde-le cu acesta, şi vei vedea cum Numele lui Dumnezeu înlocuieşte miile de nume mărunte pe care le-ai dat gândurilor tale, fără să realizezi că există un singur Nume pentru tot ce există şi tot ce va exista. 

Astăzi poţi să atingi o stare în care vei resimţi darul de har. Poţi ­scăpa de toată robia lumii şi poţi da lumii aceeaşi eliberare pe care ai găsit-o tu. Îţi poţi aminti ce a uitat lumea şi îi poţii oferi propria ta aducere aminte. Poţi accepta astăzi rolul pe care îl joci în mântuirea ei şi a ta.  Amândouă pot fi realizate perfect. ­

Recurge la Numele lui Dumnezeu pentru eliberarea ta, şi ţi-e dată. În afara acesteia, nu e nevoie de nicio rugăciune, căci le cuprinde în ea pe toate. Cuvintele sunt lipsite de înţeles şi toate rugăminţile sunt de prisos când Fiul lui Dumnezeu invocă Numele Tatălui său. Gândurile Tatălui său devin ale sale. El îşi revendica tot ce a dat, dă şi va da de-a pururi Tatăl lui. Şi Îl invocă să lase acum fără nume toate lucrurile pe care a crezut că le-a făcut; şi, în locul lor, Numele sfânt al lui Dumnezeu devine propria lui judecată a lipsei lor de valoare.

Toate lucrurile mărunte tac. Sunetele mărunte au amuţit acum. Măruntele lucruri pământeşti au dispărut. Universul nu constă decât din Fiul lui Dumnezeu, care îşi invocă Tatăl. Iar Vocea Tatălui său răspunde în Numele sfânt al Tatălui său. În această relaţie veşnică şi calmă, în care comunicarea transcende cu mult toate cuvintele, şi ­totuşi, depăşeşte în profunzime şi înălţime orice ar putea transmite ­cuvintele vreodată, e pace veşnică. In Numele Tatălui nostru, vrem să resimţim această pace azi. Şi, în Numele Lui, ni se va da.