luni, 18 aprilie 2011

Lectia 182 - marti, 19 aprilie


Lectia 182
Voi sta liniştit o clipă şi voi merge acasă

Nu eşti acasă în lumea aceasta în care pari să trăieşti. Undeva în mintea ta ştii că asta e adevărat. Te tot bântuie amintirea locului de acasă, ca şi când ar exista un loc care te cheamă să revii, deşi nu recunoşti nici vocea, nici de ce anume îţi aminteşte. Şi totuşi, aici te simţi chiar un străin, venit de undeva total necunoscut. Nimic atât  de desluşit să poţi să spui cu certitudine că eşti un exilat aici. Doar un sentiment stăruitor, uneori un mic fior, alteori o slabă amintire, pe care o alungi din răsputeri, dar care îţi va reveni cu siguranţă în minte. 

Nu e nimeni care să nu ştie despre ce vorbim. Dar unii încearcă să îşi nesocotească suferinţa prin jocuri cu care se întreţin pentru a-şi ocupa timpul şi a-şi evita tristeţea. Alţii neagă că sunt trişi şi nu îşi recunosc deloc lacrimile. Iar alţii susţin că lucrul de care vorbim e o iluzie şi nu merită să fie considerat decât un vis. Dar cine – cu toată ­sinceritatea, fără defensivitate şi fără să se amăgească – ar nega că înţelege cuvintele pe care le rostim? 

Vorbim astăzi pentru toţi care cutreieră această lume, căci nicicare nu este acasă. Căutând la nesfârşit în beznă, fiecare umblă la voia întâmplării după ce nu poate să găsească, şi nu realizează ce anume caută. Îşi face o mie de case unde să se simtă ca acasă, daar niciuna nu îi satisface mintea plină de nelinişte. Nu înţelege că clădeşte în zadar. Casa pe care o caută nu şi-o poate face el. Nu există substitut pentru Cer. Tot ce a făcut el vreodată a fost doar iad. 

Poate crezi că vrei să regăseşti casa copilăriei. Copilăria trupului tău şi locul în care s-a adăpostit sunt acum o amintire atât de distorsionată, încât nu ai în faţa ta decât imaginea unui trecut ce nu s-a întâmplat. Există însă în tine un Copil Care caută casa Tatălui Său şi ştie că e un străin aici. Copilăria aceasta e veşnică, de o inocenţă care va dăinui de-a pururi. Unde va merge acest Copil este pământ sfânt. Tocmai sfinţenia Lui luminează Cerul şi aduce pe pământ pura reflecţie a luminii de sus, în care pământul şi Cerul sunt un tot unitar.

Tocmai pe acest Copil din tine Îl ştie Tatăl tău de Fiu. Tocmai acest Copil Îşi cunoaşte Tatăl. EI vrea să Se întoarcă acasă atât de profund şi de necontenit, încât vocea Lui te imploră să Îl laşi să Se Îl odihnească un pic. Nu îţi cere decât câteva clipe de răgaz, un interval în care să Se poată întoarce să respire din nou aerul sfânt care umple casa Tatălui Său. Şi tu eşti casa Lui. Şi Se va întoarce. Dar dă-I un pic de timp să fie El, în pacea unde e acasă, odihnindu-Se în linişte şi pace şi iubire.

Acest Copil are nevoie de ocrotirea ta. E departe de casă. E atât de mic, încât pare atât de uşor de uitat pe afară, vocea lui mititică atât de uşor de acoperit, strigătul Lui de ajutor aproape de neauzit printre râcâielile, scrâşniturile şi zăngăniturile lumii. Şi totuşi, El ştie că în tine continuă să îşi aibă locul singura Lui protecţie. Nu Îi vei înşela aşteptările. Va merge acasă, şi tu odată cu El.

Acest Copil este neapărarea ta, puterea ta. Are încredere în tine. A venit pentru că ştia că nu vei da greş. Îţi şopteşte neîncetat de casa Lui. Căci vrea să te ducă înapoi cu El, ca El Însuşi să rămână şi să nu Se mai întoarcă unde nu Îi este locul şi unde trăieşte ca un surghiunit intr-o lume de gânduri străine. Răbdarea Lui nu are limite. Va aştepta până auzi Vocea blândă în tine, chemându-te să Îl laşi să Se ducă în pace, odată cu tine, acolo unde e acasă şi tu aşişderea cu El.

Când vei sta liniştit o clipă, când lumea se va retrage de la tine, când ideile fără valoare vor înceta să aibă valoare în mintea ta neliniştită, vei auzi Vocea Lui. Atât de sfâşietor te strigă, încât nu Îi vei mai rezista. În clipa aceea, te va lua la casa Lui, şi vei sta cu El în linişte deplină, tăcut şi împăcat, dincolo de toate cuvintele, neatins de frică şi îndoială, cu certitudinea sublimă că eşti la casa ta.

Odihneşte-te astăzi cât de des cu El. Căci a fost dispus să devină un Copilaş, ca săpoţi învăţa de la El cât de puternic este cel ce vine fără mecanisme de apărare, oferindu-le numai mesajele iubirii celor care cred că e duşmanul lor. El ţine în mână puternicia Cerului, îi consideră prieteni şi le dă puterea Lui, să vadă că vrea să le fie Prieten. Îi roagă să Îl protejeze, căci casa Lui este departe şi nu vrea să se întoarcă acolo singur.

Cristos renaşte ca mic Copilaş de fiecare dată câte un hoinar care vrea să plece de acasă. Căci trebiue să înveţe că vrea să protejeze doar acest Copil, Care vine fără apărare şi Care e protejat prin lipsa Lui de apărare. Mergi cu El acasă din când în când astăzi. Eşti tot de străin aici ca El.

Fă-ţi timp astăzi să îţi laşi deoparte scutul care nu foloseşte la nimic, şi să pui jos sabia şi lancea pe care le-ai ridicat împotriva unui duşman inexistent. Cristos te-a numit frate şi prieten. Şi a venit chiar să îţi ceară ajutorul să Îl laşi să meargă acasă azi, întregit şi pe de-a-ntregul. A venit cum vine un copilaş care trebuie să implore ocrotirea şi iubirea tatălui său. El conduce universul, şi totuşi, te roagă neîncetat să te întorci cu El şi să nu îţi mai iei iluziile drept dumnezei. Nu ţ-ai pierdut inocenţa. După asta tânjeşti. Asta e dorinţa inimii tale. Asta e vocea pe care o auzi şi, tot asta, chemarea care nu poate fi tăgăduită. Copilul sfânt rămâne cu tine. Casa Lui este a  ta.

 Astăzi îţi dă neapărarea Lui, şi o accepţi în schimbul tuturor jucăriilor de luptă pe care le-ai făcut. Şi acum drumul ţi-e deschis, iar călătoria are un final în sfârşit vizibil. Stai liniştit o clipă şi mergi cu El acasa, şi ai pace o vreme.

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Lectia 181 - duminica, 17 aprilie


Introducere la lecţiile 181 - 200

Următoarele câteva lecţii vizează în mod deosebit consolidarea bunăvoinţei tale de-a-ţi întări angajamentul firav şi de a-ţi contopi obiectivele răsfirate într-un singur ţel. Nu ţi se cere încă dăruire totală tot timpul. Dar ţi se cere să exersezi acum pentru a dobândi sentimentul de pace pe care ţi-l va da acest angajament unificat, chiar şi intermitent. Tocmai trăirea acestui sentiment te asigură că îţi vei da toată bunăvoinţa să urmezi făgaşul trasat de curs.

Lecţiile noastre sunt îndreptate acum în mod concret spre orizonturi tot mai largi şi abordări tot mai directe ale obstacolelor speciale are îţi ţin viziunea îngustă şi prea limitată să te lase să vezi valoarea obiectivului nostru. Încercăm acum să înlăturăm aceste obstacole, chiar şi pentru scurtă vreme. Cuvintele singure nu pot exprima sentimentul de eliberare pe care îl aduce înlăturarea acestora. Dar trăirea sentimentului de libertate şi de pace care vine când renunţi la felul tău rigid de-a controla ce vezi vorbeşte de la sine. Motivaţia ţi se va intensifica atât de mult, încât cuvintele devin de mică importanţă. Vei fi sigur de ce vrei şi de ce e lipsit de valoare. ­­

Aşa ne începem călătoria dincolo de cuvinte concentrându-ne mai întâi asupra obstacolelor din calea progresului tău. Trăirea existenţei de dincolo de defensivitate rămâne de neatins cât timp o negi. Ea poate fi prezentă, dar nu îi poţi accepta prezenţa. De aceea, încercăm acum să depăşim - câte un pic în fiecare zi - toate mecanismele de apărare. Mai mult de atâta nu se cere, pentru că nu e nevoie de mai mult. Atât va fi de ajuns să garanteze că va veni şi restul.

LECŢIA 181
Am  încredere în fraţii mei, care sunt una cu mine

Este esenţial să ai încredere în fraţii tăi pentru a-ţi stabili şi a-ţi susţine credinţa în capacitatea ta de-a depăşi îndoiala şi lipsa convingerii ferme în tine însuţi. Când îţi ataci un frate, proclami că este limitat de ce ai perceput în el. Nu te uiţi dincolo de greşelile lui. Ci le amplifici, făcând din ele nişte obstacole în calea conştientizării ­Sinelui care stă mai presus de propriile tale greşeli şi dincolo de păcatele aparente atât ale lui, cât şi ale tale. 

Percepţia are un punct focal. Acesta face tot ce vezi să dea dovadă de consecvenţă. Schimbă-ţi acest punct focal, şi ce vezi se va schimba în consecinţă. Viziunea ţi se va muta acum să îţi acorde sprijinul ţelului care ţi l-a înlocuit pe cel anterior. Mută-ţi focalizarea de pe păcatele fratelui tău, şi vei simţi pacea care vine din credinţa în ­nepăcătoşenie. Această credinţă îşi primeşte singurul sprijin sigur din ce vezi în alţii dincolo de păcatele lor. Căci greşelile lor, dacă te focalizezi pe ele, sunt mărturii ale păcatelor în tine. Şi nu vei trece de vederea lor şi nu vei vedea nepăcătoşenia de dincolo de ele.

De aceea, în exerciţiile de azi, lăsăm mai întâi toate aceste mici puncte focale să cedeze în faţa marii noastre nevoi de-a ne lăsa ne­păcătoşenia să devină evidentă. Ne instruim minţile că asta căutăm şi numai asta, doar o bucată de timp. Nu ne preocupă evenimentele noastre viitoare. Şi, în acest interval de timp în care exersăm schimbarea ţelului nostru, ce am văzut cu o clipă mai devreme nu prezintă interes pentru noi. Căutăm inocenţa şi nimic altceva. O căutăm fără nicio altă preocupare decât acum. 

Înglodarea ta în obiectivele tale trecute şi viitoare ţi-a compromis şansele de succes. Te-a preocupat foarte mult diferenţa extremă dintre obiectivele pentru care pledează acest curs şi cele pe care le-ai avut înainte. Şi te-ai îngrozit la gândul deprimant şi restrictiv că te vei rătăci din nou, inevitabil, chiar dacă se va întâmpla să reuşeşti.

Cum poate asta să conteze? Căci trecutul nu mai e, iar viitorul e doar imaginat. Preocupările acestea nu sunt decât nişte ­mecanisme de apărare împotriva unei prezente refocalizări perceptuale. Şi ni­mic mai mult. Lăsăm deoparte pentru o vreme aceste limitări fără rost. Nu apelăm la credinţe din trecut şi ce vom crede nu va tăbărî acum peste noi. Ne începem intervalele practice cu un singur ţel: acela de-a vedea nepăcătoşenia lăuntrică. 

Recunoaştem că am pierdut acest obiectiv dacă mânia ne împiedică sub orice formă. Şi, dacă ni se năzăresc păcatele vreunui frate, focalizarea noastră îngustată ne va restrânge vederea şi ne va îndrep­ta ochii spre propriile noastre greşeli, pe care le vom amplifica şi le vom numi „păcatele” noastre. Aşa că, pentru o bucată de vreme, fără să ţinem seama de trecut sau viitor, dacă vor apărea asemenea obstacole, le vom depăşi instruindu-ne minţile să se refocalizeze, în timp ce spunem:

Nu asta vreau să văd.
Am încredere în fraţii mei, care sunt una cu mine.

Şi vom mai folosi gândul acesta pentru a ne proteja pe tot par­cursul zilei. Nu urmărim obiective de lungă bătaie. De fiecare dată când pare să se pună câte un impediment în calea viziunii nepăcătoşeniei noastre, nu căutăm decât o suspendare de o clipă a nefericirii pe care o va aduce focalizarea asupra păcatului şi care, necorectată, rămâne. 

Nici fantezii nu cerem. Căci ce căutăm să vedem este cu adevă­rat. Şi, focalizându-ne dincolo de greşeli, vom întrezări o lume total lipsită de păcat. Când asta e tot ce vrem să vedem, când e tot ce că­utăm în numele percepţiei adevărate, ochii lui Cristos vor fi, inevitabil, ochii noştri. Şi Iubirea pe care o simte El pentru noi devine şi ea a noastră. Acesta va deveni singurul lucru pe care îl vedem reflectat în lume şi în noi înşine. 

Lumea care ne-a proclamat păcatele odinioară devine dovada că suntem nepăcătoşi. Şi iubirea noastră pentru toţi cei pe care îi vedem adevereşte că ne aducem aminte de sfântul Sine care nu cunoaşte niciun păcat şi nu ar putea să conceapă niciodată ceva lipsit de nepăcătoşenia Sa. Căutăm această aducere aminte când ne apucăm azi de exersat. Nu ne uităm nici înainte, nici înapoi. Ne uităm de-a dreptul în prezent. Şi ne încredem în trăirea pe care o cerem acum. Nepăcătoşenia noastră nu e decât Voia lui Dumnezeu. În clipa aceasta, vrerea noastră e una cu a Lui.

marți, 12 aprilie 2011

Lectia 180 - sambata, 16 aprilie

 LECTIA 180

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (169) Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat.
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (170) Nu există cruzime în Dumnezeu şi nici in mine.   
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 179 - vineri, 15 aprilie

LECTIA 179

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (167) Există o singură viaţă şi pe aceea o împărtăşesc cu Dumnezeu.
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (168) Harul Tău îmi este dat. Îl revendic acum.                                                                 
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 178 - joi, 14 aprilie

 LECTIA 178

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (165) Mintea mea să nu nege Gândul lui Dumnezeu.
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (166) Mi s-au încredinţat darurile lui Dumnezeu.                                                                  
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 177 - miercuri, 13 aprilie


LECTIA 177

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (163) Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (164) Acum suntem una cu Cel Care e Sursa noastră.       
         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

marți, 5 aprilie 2011

Lectia 176 - marti, 12 aprilie

LECTIA 176

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (161) Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu.
              Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (162) Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.
             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 175 - luni, 11 aprilie

LECTIA 175

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (159) Dau miracolele pe care le-am primit.
             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (160) Sunt acasă. Frica e străinul aici.
            Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 174 - duminica, 10 aprilie

LECTIA 174

          Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (157) Vreau să intru acum în Prezenţa Lui.
           Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (158) Astăzi învăţ să dau cum primesc.
           Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 173 - sambata, 9 aprilie

 LECTIA 173

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (155) Mă voi da la o parte şi Îl voi lăsa pe El să mă călăuzească.
             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (156) Merg cu Dumnezeu într-o sfinţenie desăvârşită.
            Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.


Lectia 172 - vineri, 8 aprilie


LECTIA 172

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (153) În neapărarea mea stă siguranţa mea.
             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (154) Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu.
             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 171 - joi, 7 aprilie

RECAPITULAREA a V-a

Introducere

Acum recapitulăm din nou. De data aceasta suntem gata să dedicăm mai mult timp şi efort lucrului pe care îl întreprindem. Recunoaştem că ne pregătim pentru o altă fază a înţelegerii. Vrem să facem acest pas cu totul, ca să înaintăm, din nou, mai siguri, mai sinceri şi mai credincioşi. Paşii nu ne-au fost neşovăielnici, şi îndoielile ne-au făcut să înaintăm încet şi incert pe făgaşul pe care ni-l prezintă acest curs. Acum însă iubim pasul, căci ne apropiem de o certitudine mai mare, de un scop mai ferm şi de un ţel mai sigur.

Tată, fă-ne paşii fermi. Fă să ne amuţească îndoielile, să ni se potolească minţile, şi apoi vorbeşte-ne. Nu avem cuvinte să Iti dăm. Vrem doar să ascultăm Cuvântul Tău şi să ni-l însuşim. Indrumă-ne eforturile de-a exersa, aşa cum îţi îndrumă un tată copilaşul pe un făgaş pe care acesta nu îl înţelege. Şi totuşi, îl urmează, sigur că e ocrotit pentru că tatăL merge chiar în faţa lui. 

Aşa că Iţi aducem Tie eforturile noastre de-a exersa. Şi, dacă ne vom poticni, Tu ne vei ridica. Dacă uităm drumul, contăm pe sigura Ta aducere aminte. Ne vom abate din drum, dar Tu nu vei uita să ne chemi înapoi. Grăbeşte-ne acum paşii, ca să venim mai sigur şi mai grabnic la Tine. Şi acceptăm Cuvântul pe care ni-l oferi să ne unifice exerciţiile, în timp ce recapitulăm gândurile pe care ni le-ai dat.

Iată gândul care va precede gândurile pe care le recapitulăm. Fiecare dintre ele lămureşte câte un aspect al acestui gând sau îl ajută să devină mai semnificativ, mai personal şi mai adevărat, mai apt să descrie sfântul Sine pe care Îl împărtăşim şi pe care ne pregătim acum să Îl cunoaştem din nou:

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Doar Sinele acesta cunoaşte Iubirea. Doar Sinele acesta e întru totul consecvent în Gândurile Sale; Îşi cunoaşte Creatorul, Se înţelege pe Sine, e perfect în cunoaşterea Sa şi în Iubirea Sa, şi nu deviază niciodată de la starea Sa constantă de uniune cu Tatăl Său şi cu Sine Însuşi.

Iată ce ne aşteaptă la capătul călătoriei. Fiecare pas pe care îl facem ne aduce un pic mai aproape de el. Recapitularea de faţă va scurta timpul incomensurabil, dacă ţinem minte că acesta rămâne obiectivul nostru şi că, exersând, tocmai de asta ne apropiem. Să ne ridicăm inimile din colb la viaţă, amintindu-ne că asta ni s-a făgăduit şi că tocmai de asta ni s-a trimis cursul, să ne deschidă calea luminii şi să ne înveţe, pas cu pas, cum să revenim la Sinele veşnic pe care am crezut că L-am pierdut.

Eu fac călătoria cu tine. Căci îţi împărtăşesc îndoielile şi fricile o vreme, ca să poţi veni la mine, care recunosc calea pe care se înfrâng toate frieile şi îndoielile. Mergem împreună şi trebuie să înţeleg incertitudinea şi durerea, deşi ştiu că nu au niciun înţeles. Dar un mântuitor trebuie să rămână cu cei pe care îi învaţă, văzând ce văd şi ei, dar ţinând minte totodată ce drum l-a scos afară, şi te va scoate acum pe tine, odată cu el. Fiul lui Dumnezeu e răstignit până nu  străbaţi drumul cu mine.

Învierea mea revine de fiecare dată când îmi duc cu bine câte un frate la locul unde călătoria e încheiată şi uitată. Mă reînnoiesc de fiecare dată câte un frate învaţă că există o cale de ieşire din durere şi din chin. Renasc de fiecare dată mintea câte unui frate se îndreaptă spre lumina din el şi mă caută. Nu am uitat pe nimeni. Ajută-mă acum să te conduc înapoi la locul unde a început călătoria, să mai alegi o dată, cu mine.

Eliberează-mă exersând încă o dată gândurile pe care ţi le-am adus de la Cel Care îţi vede nevoia cruntă şi cunoaşte răspunsul pe care i l-a dat Dumnezeu. Impreună recapitulăm aceste gânduri. Impreună le consacrăm timpul şi efortul nostru. Şi împreună le vom preda fraţilor noştri. Dumnezeu nu vrea Cerul să fie incomplet. Cerul te aşteaptă, ca mine. Sunt incomplet fără partea ta din mine. Şi, în timp ce mă reîntregesc, ne îndreptăm spre străbuna noastră casă, pregătită pentru noi dinainte de-a fi timpul şi păstrată neschimbată de timp, imaculată şi sigură, cum va fi în final când timpul se va isprăvi.

Aşa că lasă recapitularea de faţă să fie darul pe care mi-l dai. Căci de atâta am nevoie să auzi cuvintele pe care le rostesc şi să le dai lumii. Tu eşti vocea mea, ochii mei, picioarele mele, mâinile mele prin care mântuiesc lumea. Sinele din care te chem nu e decât al tău. La El mergem împreună, Ia mâna fratelui tău, căci nu e o cale pe care o străbatem singuri. În fratele tău merg cu tine şi tu cu mine. TatăI nostru Îşi voieşte Fiul una cu El. Ce - din câte sunt şi trăiesc - nu e atunci una cu tine?

Lasă recapitularea de faţă să devină un timp în care împărtăşim o nouă trăire pentru tine, şi totuşi una ca timpul de veche, şi chiar mai veche. Sfinţească-se Numele tău. Fie slava ta de-a pururea nepângărită. Şi întregimea ta acum deplină, cum a stabilit-o Dumnezeu.

Tu eşti Fiul Lui, întregindu-l extensia cu a ta. Nu facem decât să     exersăm un adevăr străvechi, .pe care l-am ştiut dinainte ca iluza să pară a  acapara lumea. Şi reamintim lumii ca e libera de toate iluziile, de fiecare data când spunem:

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

Cu asta ne începem fiecare zi de recapitulare. Cu asta ne îcepem şi ne încheiem fiecare interval practic. Şi tot cu gândul acesta adormim, pentru a ne trezi din nou cu aceleaşi cuvinte pe buze, să  salutăm o nouă zi. Nu există gând recapitulat pe care să nu îl învăluim cu el, şi folosim gândurile pentrp a-l ţine viu în minte şi limpede în amintire pe tot parcursul zilei. In felul acesta, când vom încheia această recapitulare, vom recunoaşte adevărul cuvintelor pe care le  rostim.

Cuvintele însă nu sunt decât nişte auxiliare, care, cu excepţia începutului şi sfârşitului intervalelor practice, trebuie folosite.doar pentru a rechema mintea, după nevoie, la scopul ei. Ne punem credinţa în trăirea care ne vine exersând, şi nu în mijloacele pe care Ie folosim. Aşteptăm trăirea  si recunoaştem că numai aici stă puterea de convingere. Folosim cuvintele şi încercăm tot mereu să trecem dincolo de ele şi să ajungem la înţelesul lor, care le depăşeşte cu mult sunetul. Sunetul se stinge şi dispare, pe măsura ce ne apropiem de Sursa înţelesului. Şi Aici ne găsim odihna.


LECTIA 171

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (151) Toate lucrurile sunt ecouri ale Vocii pentru Dumnezeu.
        Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (152) Puterea de decizie îmi aparţine.
       Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 170 - miercuri, 6 aprilie


LECTIA 170
Nu există cruzime în Dumnezeu şi nici în minte

Nimeni nu atacă fără intenţia de-a leza. Asta nu poate avea excepţie. Când crezi că ataci în legitimă apărare, dai de înţeles că fi crud e o protecţie; că eşti în siguranţă datorită cruzimii. Dai de înţeles că a leza pe altcineva îţi aduce libertate. Şi că a ataca înseamna a da starea în care te afli pe ceva mai bun, mai sigur, mai ferit de invazii periculoase şi de frică.

Ce smintită e ideea că a ataca înseamnă a te apăra împotriva fricii ! Căci aici e zămislită frica, şi cu sânge e hrănită să crească şi să dospească şi să pocnească.  Aşa ocroteşti frica, nu scapi de ea. Astă  învăţăm o lecţie care te poate scuti de mai multe amânări şi chinuri inutile decât îţi poţi imagina. Iat-o:

Tu faci lucrul de care te aperi şi, apărându-te de el, îl faci real şi inevitabil. Depune-ţi armele, căci numai atunci percepi că este fals.

Pari să ataci duşmanul din afară. Dar apărarea ta îţi furnizează un duşman interior; un gând străin care se războieşte cu tine şi te privează de pace, împărţindu-ţi mintea în două tabere care par total ireconciliabile. Căci iubirea are acum un "duşman", un opus; ia frica, străinul, are nevoie acum de apărarea ta împotriva ameninţări pe care o prezintă ceea ce eşti cu adevărat.

Dacă te gândeşti atent prin ce mijloace închipuita ta autoapărare ajunge să îşi croiască drumul ei imaginar, vei percepe premisele care stau la baza ideii. În primul rând, e evident că ideile trebuie să îşi părăsească sursa, căci tu eşti cel care lansează atacul şi trebuie să îţi părăsească sursa, căci tu esti cel care lanseaya atacul si trebuie sa îl fi conceput mai întâi.  Ataci însă în afara ta, şi îţi separi mintea de cel ce urmează să fie atacat, pe deplin încredinţat că dezbinarea pe care ai făcut-o e reală.

În al doilea rând, atributele iubirii sunt conferite "duşmanului" ei. Căci frica devine siguranţa ta şi protectoarea păcii tale, la care vii  să îţi cauţi alinarea, să scapi de îndoieli despre puterea ta şi să îţi găseşti speranţa odihnei într-o linişte fără vise. Şi, în timp ce iubirea e jupuită de ce îi aparţine ei şi numai ei, iubirea e înzestrată cu atribute ale fricii. Căci iubirea ţi-ar cere să renunţi la toată apărarea ca la o simplă prostie. Şi atunci armele tale chiar că s-ar face pulbere şi praf.

Căci asta şi sunt.

Cu iubirea prefăcută în duşman, cruzimea trebuie să devină un dumnezeu. Iar dumnezeii pretind de la cei ce Ii se închină să se supună dictatelor lor şi să refuze să le pună sub semnul întrebării.  Celor ce întreabă dacă pretenţiile sunt rezonabile sau sănătoase li aplică neîndurător o pedeapsă aspră. Duşmanii lor sunt cei nerezonabili şi demenţi, în timp ce ei sunt întotdeauna milostivi şi drepţi.

Astăzi privim imparţiali dumnezeul acesta crud. Şi remarcăm că, deşi buzele îi sunt mânjite de sânge şi pare să ţâşnească foc din el, nu e făcut decât din piatră. Nu poate face nimic. Nu e nevoie să sfidăm puterea. Nu are aşa ceva. Iar cei care îşi văd în el siguranţa nu au niciun păzitor, nicio putere la care să apeleze în caz de primejdie şi niciun oştean vânjos care să se bată pentru ei. 

 Acest moment poate fi groaznic. Dar poate fi şi clipa eliberarii tale dintr-o robie abjectă. Stând dinaintea acestui idol, văzându-l exact aşa cum este, alegi. 0are îi vei restitui iubirii ce ai căutat:să îi smulgi şi să aşezi în faţa acestei bucăţi de piatră fără minte? Sau îţi vei  face un alt Idol pentru a-l înlocui ? Caci dumnezeul cruzimii ia  multe forme. Poţi găsi alta. 

Dar să nu crezi că frica e modalitatea de-a scăpa de toată frica.  Să ne amintim ce a subliniat textul despre obstacolele din calea păcii .Ultimul, cel mai greu de crezut că nu este nimic, şi un obstacol aparent având înfăţişarea unui bloc solid, impenetrabil, înfricoşător şi insurmontabil, e frica de Dumnezeu Însuşi. Iată premisa fundamentală, care înscăunează gândul fricii la rang de dumnezeu. Căci frica e iubită de cei ce o venerează, iar iubirea pare să fie investită acum, cu cruzime. 

De unde provine credinţa total dementă în dumnezei ai răzbunării? Iubirea nu şi-a confundat atributele cu ale fricii. Dar cei care închină fricii trebuie să îşi perceapă propria confuzie în fricii; cruzimea ei acum ca parte din iubire. Şi ce devine mai înfricoşător decât Însăşi Inima Iubirii? Sângele pare să fie pe Buzele  Lui, focul vine de la El. Şi e mai îngrozitor decât orice, de o cruzime de neconceput, trăznindu-i pe toţi care Îl recunosc ca Dumnezeul lor.

Ce alegi astăzi e cert. Căci priveşti pentru ultima oară această bucată de piatră cioplită pe care ai făcut-o, şi nu îi mai spui dumnezeu.

 Ai mai ajuns în acest loc, dar ai ales ca dumnezeul acesta crud să rămână cu tine sub încă o formă. Aşa că frica de Dumnezeu s-a întors şi ea cu tine. De data aceasta o laşi acolo. Şi, uşurat de povara ei, te întorci într-o lume nouă pe care nu o vezi cu ochii ei nevăzători, ci cu viziune a pe care ţi-a redat-o alegerea ta. .

Acum, ochii tăi îi aparţin lui Cristos, şi El priveşte acum prin ei. Acum, vocea ta îi aparţine lui Dumnezeu şi e ecoul alei Sale. Şi, tot acum, inima ta rămâne împăcată pentru totdeauna. L-ai ales pe El în locul idolilor, iar atributele tale, date de Creatorul tău, îţi sunt restituite în sfârşit. Chemarea pentru Dumnezeu s-a auzit şi şi-a primit răspunsul. Acum, frica a făcut loc iubirii, în timp ce Dumnezeu Însuşi înlocuieşte cruzimea.

 Tată, suntem ca Tine. Nici strop de Cruzime nu zace în noi, căci nu e nici strop de ea în Tine. Pacea Ta e a noastră. Şi binecuvântăm lumea cu ce am primit numai de la Tine. Mai alegem o dată, alegând pentru toţi fraţii noştri, ştiind că sunt una cu noi. Le aducem mântuirea Ta, după cum am primit-o acum. Şi aducem mulţumiri celor ce ne întregesc. În ei vedem slava Ta şi în ei ne găsim pacea. Sfinţi suntem pentru că Sfinţenia Ta ne-a eliberat. Şi aducem mulţumiri. Amin.