Lectia 170 - miercuri, 6 aprilie

LECTIA 170

Nu există cruzime în Dumnezeu şi nici în minte

Nimeni nu atacă fără intenţia de-a leza. Asta nu poate avea excepţie. Când crezi că ataci în legitimă apărare, dai de înţeles că fi crud e o protecţie; că eşti în siguranţă datorită cruzimii. Dai de înţeles că a leza pe altcineva îţi aduce libertate. Şi că a ataca înseamna a da starea în care te afli pe ceva mai bun, mai sigur, mai ferit de invazii periculoase şi de frică.

Ce smintită e ideea că a ataca înseamnă a te apăra împotriva fricii ! Căci aici e zămislită frica, şi cu sânge e hrănită să crească şi să dospească şi să pocnească.  Aşa ocroteşti frica, nu scapi de ea. Astă  învăţăm o lecţie care te poate scuti de mai multe amânări şi chinuri inutile decât îţi poţi imagina. Iat-o:

Tu faci lucrul de care te aperi şi, apărându-te de el, îl faci real şi inevitabil. Depune-ţi armele, căci numai atunci percepi că este fals.

Pari să ataci duşmanul din afară. Dar apărarea ta îţi furnizează un duşman interior; un gând străin care se războieşte cu tine şi te privează de pace, împărţindu-ţi mintea în două tabere care par total ireconciliabile. Căci iubirea are acum un "duşman", un opus; ia frica, străinul, are nevoie acum de apărarea ta împotriva ameninţări pe care o prezintă ceea ce eşti cu adevărat.

Dacă te gândeşti atent prin ce mijloace închipuita ta autoapărare ajunge să îşi croiască drumul ei imaginar, vei percepe premisele care stau la baza ideii. În primul rând, e evident că ideile trebuie să îşi părăsească sursa, căci tu eşti cel care lansează atacul şi trebuie să îţi părăsească sursa, căci tu esti cel care lanseaya atacul si trebuie sa îl fi conceput mai întâi.  Ataci însă în afara ta, şi îţi separi mintea de cel ce urmează să fie atacat, pe deplin încredinţat că dezbinarea pe care ai făcut-o e reală.

În al doilea rând, atributele iubirii sunt conferite "duşmanului" ei. Căci frica devine siguranţa ta şi protectoarea păcii tale, la care vii  să îţi cauţi alinarea, să scapi de îndoieli despre puterea ta şi să îţi găseşti speranţa odihnei într-o linişte fără vise. Şi, în timp ce iubirea e jupuită de ce îi aparţine ei şi numai ei, iubirea e înzestrată cu atribute ale fricii. Căci iubirea ţi-ar cere să renunţi la toată apărarea ca la o simplă prostie. Şi atunci armele tale chiar că s-ar face pulbere şi praf.

Căci asta şi sunt.

Cu iubirea prefăcută în duşman, cruzimea trebuie să devină un dumnezeu. Iar dumnezeii pretind de la cei ce Ii se închină să se supună dictatelor lor şi să refuze să le pună sub semnul întrebării.  Celor ce întreabă dacă pretenţiile sunt rezonabile sau sănătoase li aplică neîndurător o pedeapsă aspră. Duşmanii lor sunt cei nerezonabili şi demenţi, în timp ce ei sunt întotdeauna milostivi şi drepţi.

Astăzi privim imparţiali dumnezeul acesta crud. Şi remarcăm că, deşi buzele îi sunt mânjite de sânge şi pare să ţâşnească foc din el, nu e făcut decât din piatră. Nu poate face nimic. Nu e nevoie să sfidăm puterea. Nu are aşa ceva. Iar cei care îşi văd în el siguranţa nu au niciun păzitor, nicio putere la care să apeleze în caz de primejdie şi niciun oştean vânjos care să se bată pentru ei. 

 Acest moment poate fi groaznic. Dar poate fi şi clipa eliberarii tale dintr-o robie abjectă. Stând dinaintea acestui idol, văzându-l exact aşa cum este, alegi. 0are îi vei restitui iubirii ce ai căutat:să îi smulgi şi să aşezi în faţa acestei bucăţi de piatră fără minte? Sau îţi vei  face un alt Idol pentru a-l înlocui ? Caci dumnezeul cruzimii ia  multe forme. Poţi găsi alta. 

Dar să nu crezi că frica e modalitatea de-a scăpa de toată frica.  Să ne amintim ce a subliniat textul despre obstacolele din calea păcii .Ultimul, cel mai greu de crezut că nu este nimic, şi un obstacol aparent având înfăţişarea unui bloc solid, impenetrabil, înfricoşător şi insurmontabil, e frica de Dumnezeu Însuşi. Iată premisa fundamentală, care înscăunează gândul fricii la rang de dumnezeu. Căci frica e iubită de cei ce o venerează, iar iubirea pare să fie investită acum, cu cruzime. 

De unde provine credinţa total dementă în dumnezei ai răzbunării? Iubirea nu şi-a confundat atributele cu ale fricii. Dar cei care închină fricii trebuie să îşi perceapă propria confuzie în fricii; cruzimea ei acum ca parte din iubire. Şi ce devine mai înfricoşător decât Însăşi Inima Iubirii? Sângele pare să fie pe Buzele  Lui, focul vine de la El. Şi e mai îngrozitor decât orice, de o cruzime de neconceput, trăznindu-i pe toţi care Îl recunosc ca Dumnezeul lor.

Ce alegi astăzi e cert. Căci priveşti pentru ultima oară această bucată de piatră cioplită pe care ai făcut-o, şi nu îi mai spui dumnezeu.

 Ai mai ajuns în acest loc, dar ai ales ca dumnezeul acesta crud să rămână cu tine sub încă o formă. Aşa că frica de Dumnezeu s-a întors şi ea cu tine. De data aceasta o laşi acolo. Şi, uşurat de povara ei, te întorci într-o lume nouă pe care nu o vezi cu ochii ei nevăzători, ci cu viziune a pe care ţi-a redat-o alegerea ta. .

Acum, ochii tăi îi aparţin lui Cristos, şi El priveşte acum prin ei. Acum, vocea ta îi aparţine lui Dumnezeu şi e ecoul alei Sale. Şi, tot acum, inima ta rămâne împăcată pentru totdeauna. L-ai ales pe El în locul idolilor, iar atributele tale, date de Creatorul tău, îţi sunt restituite în sfârşit. Chemarea pentru Dumnezeu s-a auzit şi şi-a primit răspunsul. Acum, frica a făcut loc iubirii, în timp ce Dumnezeu Însuşi înlocuieşte cruzimea.

 Tată, suntem ca Tine. Nici strop de Cruzime nu zace în noi, căci nu e nici strop de ea în Tine. Pacea Ta e a noastră. Şi binecuvântăm lumea cu ce am primit numai de la Tine. Mai alegem o dată, alegând pentru toţi fraţii noştri, ştiind că sunt una cu noi. Le aducem mântuirea Ta, după cum am primit-o acum. Şi aducem mulţumiri celor ce ne întregesc. În ei vedem slava Ta şi în ei ne găsim pacea. Sfinţi suntem pentru că Sfinţenia Ta ne-a eliberat. Şi aducem mulţumiri. Amin.