Lectia 196 - miercuri, 18 mai

Lecţia 196

De răstignit, mă pot răstigni numai pe mine însumi

Când vei înţelege cu fermitate acest lucru şi îl vei conştientiza pe deplin, nu vei încerca să îţi faci rău, nici să faci din trupul tău un rob al răzbunării. Nu te vei ataca, şi vei realiza că a-l ataca pe altul înseamnă a te ataca pe tine însuţi. Vei scăpa de convingerea dementă că, atacân­du-ţi fratele, te mântuieşti pe tine însuţi. Şi vei înţelege că securitatea lui e propria ta securitate, şi că în vindecarea lui eşti vindecat chiar tu.

Poate că nu o să înţelegi la început cum poate fi găsită îndurarea, nelimitată şi cu toate sub sigura ei ocrotire, în ideea pe care o exersăm astăzi. De fapt, poate să pară un indiciu că nu vei scăpa niciodată de pedeapsă, din cauză că eul văzându-se ameninţat, se repede să citeze adevărul pentru a-şi salva minciunile. Dar nu va înţelege adevărul pe care îl foloseşte astfel. Tu însă poţi învăţa să vezi aceste aplicaţii pros­teşti şi să negi semnificaţia pe care par să o aibă .

Aşa îţi înveţi şi mintea că nu eşti un eu. Căci nu te vor mai amăgi modurile în care eul vrea să distorsioneze adevărul. Nu vei crede că eşti un trup de răstignit. Şi vei vedea în ideea de azi lumina învierii, privind dincolo de toate gândurile răstignirii şi morţii, la gândurile eliberării şi vieţii.

Ideea de astăzi e un pas pe care îl facem în direcţia ieşirii din robie şi intrării într-o stare de desăvârşită libertate. Să facem astăzi acest pas, ca să mergem rapid în direcţia pe care ne-o arată mântuirea, fă­când fiecare pas în secvenţa rânduită, în timp ce mintea renunţă la poverile ei una după alta. Nu de timp avem nevoie pentru asta. Ci numai de bunăvoinţă. Căci ce pare să ia o mie de ani se poate săvârşi uşor într-o singură clipită prin harul lui Dumnezeu.

Gândul disperat şi sumbru că poţi să îi ataci pe alţii şi să scapi te-a ţintuit pe cruce. Poate ţi s-a părut a fi chiar mântuirea. Dar nu a însemnat decât credinţa că frica de Dumnezeu este reală. Şi ce e asta decât iadul? Cine ar putea să creadă că are în Tatăl lui un duşman de moarte, separat de el aşteptând să îi distrugă viaţa şi să îl şteargă de pe faţa universului, fără să îi intre în inimă frica de iad?

Iată forma de demenţă în care crezi, dacă accepţi gândul înfricoşă­tor că poţi să îl ataci pe altul şi să fii liber. Până nu se schimbă forma aceasta, nicio speranţă nu există. Până nu vezi că aceasta, cel puţin, trebuie să fie complet cu neputinţă, cum poate să existe vreo scăpare? Frica de Dumnezeu este reală pentru oricine crede că gândul acesta e adevărat. Şi nu îi va vedea nerozia, nici nu îi va percepe existenţa, ca să o poată pune sub semnul întrebării.

Pentru a o pune sub semnul întrebării, forma ei trebuie schimbată mai întâi cel puţin atât cât să permită domolirea fricii de răzbunare şi, într-o oarecare măsură, revenirea răspunderii la tine. De acolo, poţi cel puţin să cântăreşti dacă vrei să îţi continui drumul pe această cale dureroasă. Până nu se face acest salt, nu poţi percepe că numai gândurile tale îţi aduc frică şi că izbăvirea ta depinde de tine.

Paşii noştri următori vor fi uşori dacă îl faci astăzi pe acesta. De aici încolo vom înainta foarte rapid. Căci, odată ce înţelegi că e cu neputinţă să fii rănit decât de propriile tale gânduri, frica de Dumnezeu trebuie să dispară. Şi atunci nu vei putea să crezi că frica e cauzată în afară. Iar Dumnezeu, pe Care te-ai gândit să Îl alungi, poate fi reprimit în mintea sfântă pe care nu a părăsit-o niciodată.

Cântecul mântuirii sigur poate să fie auzit în ideea pe care o exersăm azi. Dacă te poţi răstigni numai pe tine însuţi, nu ai rănit lumea şi nu trebuie să te temi de răzbunare şi hăituială din partea ei. Şi nici nu ­trebuie să te ascunzi cu groază de mortala frică de Dumnezeu în spatele căreia se ascunde proiecţia. Lucrul care te îngrozeşte cel mai mult e mântuirea ta. Eşti puternic şi tocmai putere vrei. Eşti liber şi bucuros de libertate. Ai căutat să fii deopotrivă slab şi încătuşat, pentru că te-ai temut de puterea şi libertatea ta. Dar mântuirea stă în ele.

Vine o clipă în care groaza pare să îţi acapareze mintea atât de to­tal, încât nu pare să existe vreo scăpare. Când îţi vei da seama, o dată pentru totdeauna, că tocmai de tine te temi, mintea se va percepe scindată. Iar lucrul acesta ţi-a fost ascuns câtă vreme ai crezut că atacul fi îndreptat în afară şi returnat din afară înăuntru. Ţi s-a părut că trebuie să îţi fie frică de un duşman din afara ta. Aşa că un dumnezeu din afara ta a devenit duşmanul tău de moarte; sursa fricii.

Acum, timp de o clipă, percepi în tine un ucigaş, settos de moartea ta, dornic să îţi urzească pedepsirea până în clipa în care va putea ucide, în sfârşit. Dar în clipa aceasta vine şi mântuirea. Căci frica de Dumnezeu a dispărut. Şi poţi să Îl chemi într-ajutor să te mântuiască de iluzii cu Iubirea Lui, numindu-L Tată şi numindu-te pe tine Fiul Lui. Roagă-te ca această clipă să fie curând; chiar azi. Îndepărtează-te de toată frică şi înaintează spre iubire.

Nu există Gând de-al lui Dumnezeu care să nu meargă cu tine să te ajute să atingi clipa aceea şi să treci repede de ea, sigur şi pentru totdeauna. Când frica de Dumnezeu a dispărut, nu mai există obstacole care să mai rămână între tine şi sfânta pace a lui Dumnezeu. De câtă bunătate şi îndurare dă dovadă ideea pe care o exersăm! Primeşte-o cum se cuvine, căci e eliberarea ta. Într-adevăr, numai pe tine poate încerca să te răstignească mintea ta. Dar şi izbăvirea ta va veni tot de la tine.

Lectia 195 - luni, 16 mai

Lecţia 195

Iubirea e calea pe care o urmez cu recunoştinţă

Recunoştinţa e o lecţie greu de învăţat pentru cei ce văd lumea greşit. Tot ce pot să facă e să se vadă într-o postură mai bună decât alţii. Şi să încerce să fie mulţumiţi pentru că altul pare să sufere mai mult decât ei. Cât de jalnice şi de reprobatoare sunt aceste gânduri! Căci cine are motiv de gratitudine cât alţii au mai puţin motiv? Şi cine ar putea să sufere mai puţin pentru că îl vede pe altul suferind mai mult? Recunoştinţa ta I se cuvine doar Celui Care a făcut să dis­pară toată cauza mâhnirii de pe cuprinsul lumii întregi.

E o nebunie să îţi arăţi recunoştinţa datorită suferinţei. Dar e o nebunie la fel de mare să nu îţi arăţi recunoştinţa faţă de Cel Ce îţi oferă un mijloc sigur prin care toată durerea este vindecată şi sufe­rinţa e înlocuită cu hohote de râs şi fericire. Şi nici chiar cei doar parţial întregi la minte nu ar refuza să facă paşii pe care îi îndrumă El şi să urmeze calea pe care le-o aşterne El în faţă, să scape dintr-o închisoare ce au crezut că nu conţine nicio uşă spre izbăvirea pe care o percep acum.

Fratele tău este "duşmanul" tău pentru că vezi în el un rival la pacea ta, un jefuitor care îşi ia bucuria de la tine şi nu îţi lasă decât o disperare neagră, atât de cumplită şi de necruţătoare, încât nu mai rămâne pic de speranţă. Acum nu ţi-a mai rămas să îţi doreşti decât să te răzbuni. Acum nu poţi decât să încerci să îl dobori să zacă în moarte şi el cu tine, la fel de inutil ca tine, în mâinile lui avide rămâ­nând la fel de puţin ca într-ale tale.

Tu nu Îi oferi lui Dumnezeu recunoştinţa ta pentru că fratele tău e mai rob decât tine, şi nici dacă pare el mai liber nu ai putea să te în­furii într-un mod judicios. Iubirea nu face comparaţii. Iar recunoş­tinţa nu poate fi decât sinceră dacă e să se alăture iubirii. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru că în noi îşi vor găsi libertatea lucrurile toate. Nu se va întâmpla nicicând ca unele să fie dezlegate în timp ce altele rămân legate. Căci cine se poate târgui în numele iubirii?

De aceea, adu mulţumiri, dar cu sinceritate. Şi lasă-ţi recunoş­tinţa să facă loc pentru toţi câţi vor scăpa cu tine: bolnavii, plăpânzii, nevoiaşii şi înfricoşaţi, cei ce plâng după o pierdere aparentă sau simt o durere aparentă, care suferă de frig sau foame, sau care ur­mează calea urii şi făgaşul morţii. Toţi aceştia merg cu tine. Să nu ne comparăm cu ei, căci aşa ni-i smulgem din conştienţa unităţii pe care o împărtăşim cu ei, după cum o împărtăşesc precis şi ei cu noi.

Îi mulţumim Tatălui nostru pentru un singur lucru: că nu suntem separaţi de nicio făptură şi că suntem, de aceea, una cu El. Şi ne bucurăm că niciodată nu se pot face excepţii care ne-ar reduce întregimea, şi ne-ar stânjeni sau schimba funcţia de a-L întregi pe Cel Ce e El Însuşi întregire. Aducem mulţumiri pentru fiecare făp­tură, căci altfel oferim mulţumiri pentru nimic, şi nu reuşim să recunoaştem darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Să ne lăsăm, atunci, fraţii să îşi plece capetele obosite pe umerii noştri în timp ce se odihnesc un pic. Aducem mulţumiri pentru ei. Căci, dacă îi putem conduce la pacea pe care vrem să o găsim, ni se deschide în sfârşit calea şi nouă. O uşă străveche se dă din nou în lături, un Cuvânt de mult uitat răsună iarăşi în memoria noastră şi devine tot mai clar pe măsură ce suntem iar dispuşi să auzim.

Urmează, atunci, cu recunoştinţă calea iubirii. Căci ura e dată uitării când renunţăm la comparaţii. Ce mai rămâne ca obstacol în calea păcii? Frica de Dumnezeu e desfăcută acum în sfârşit, şi iertăm ­fără să facem comparaţii. Aşa nu vom putea alege să trecem unele lucruri cu vederea şi să ţinem totuşi alte lucruri, sub cheie, ca „păcate”. Când iertarea ta va fi deplină, vei avea o recunoştinţă totală, căci vei vedea că toate şi-au câştigat dreptul la iubire dând dovadă de iubire, chiar ca Sinele tău.

Astăzi învăţăm să ne gândim la recunoştinţă în locul mâniei, răutăţii şi răzbunării. Ni s-a dat totul. Dacă refuzăm să îl recunoaştem, nu avem dreptul la amărăciune, nici la o percepţie de sine care ne vede într-un loc al hăituielii nemiloase, unde suntem agasaţi neîncetat şi hărţuiţi fără consideraţie sau grijă pentru noi sau viitorul nostru. Recunoştinţa devine singurul gând cu care substituim aceste percepţii demente. Dumnezeu S-a îngrijit de noi şi ne numeşte Fiu. ­Poate exista mai mult de-atât?

Recunoştinţa noastră va netezi calea până la El şi va scurta timpul învăţăturii noastre cu mult mai mult decât ai putea visa vreodată. Recunoştinţa merge mână în mână cu iubirea şi, unde este una, ­trebuie să se găsească şi cealaltă. Căci recunoştinţa nu e decât un aspect al Iubirii, care e Sursa întregii creaţii. Dumnezeu îţi aduce mulţumiri ţie, Fiul Lui, pentru ce eşti: Propria Lui întregire şi Sursa iubirii, odată cu El. Recunoştinţa ta faţă de El e una cu a lui faţă de ­tine. Căci iubirea nu poate urma alt drum decât calea recunoştinţei, şi tot aşa mergem şi noi, care urmăm calea ce duce la Dumnezeu.

Lectia 194 - sambata, 14 mai

Lecţia 194

Pun viitorul în mâinile lui Dumnezeu

Ideea de azi mai face un pas spre o mântuire rapidă, şi ce pas uriaş e! Atât de mare e distanţa pe care o acoperă, încât te lasă în pragul Cerului, cu obiectivul la vedere şi obstacolele în urma ta. Piciorul ţi-a ajuns pe pajiştile ce te întâmpină la poarta Cerului, locul liniştit al păcii, unde aştepţi cu certitudine pasul final al lui Dumnezeu. Cât de departe ajungem să fim acum de pământ! Cât de aproape venim de obiectivul nostru! Cât de scurtă e călătoria ce mai rămâne de făcut!

Acceptă ideea de azi, şi ai depăşit toată neliniştea, toate hăurile iadului, toată întunecimea depresiei, gândurile păcatului şi devastar­ea pe care o aduce cu ea vinovăţia. Acceptă ideea de azi, şi ai eliberat ­lumea de toată întemniţarea dezlegându-i lanţurile grele care i-au zăvorât uşa spre libertate. Eşti mântuit, şi mântuirea ta devine astfel darul pe care îl dai lumii, pentru că l-ai primit.

Nu e clipă în care să se simtă vreo depresie, să se îndure vreo durere, să se perceapă vreo pierdere. Nu e clipă în care întristarea să se poată instala pe-un tron, să fie venerată cu credinţă. Nu e clipă în care să poată chiar să moară cineva. Aşa că fiecare clipă dăruită lui Dumnezeu în trecere, cu următoarea dăruită Lui deja, e un timp al eliberării tale de tristeţe, de durere şi chiar şi de moarte.

Dumnezeu îţi ţine viitorul aşa cum îţi ţine trecutul şi prezentul. Ele sunt una pentru El, aşa că trebuie să fie una pentru tine. În lu­mea aceasta însă, progresia temporală continuă să pară ceva real. Aşa că nu ţi se cere să înţelegi lipsa de secvenţialitate care se găseşte realmente în timp. Nu ţi se cere decât să dai drumul viitorului şi să îl pui în Mâinile lui Dumnezeu. Şi vei vedea din propria ta experienţă că ţi-ai lăsat în Mâinile Lui trecutul şi prezentul, deopotrivă, pentru că trecutul nu te va mai pedepsi, iar groaza viitorului nu va mai avea niciun înţeles.

Eliberează viitorul. Căci trecutul a trecut, şi ce este prezent, eli­berat de moştenirea lui - necaz şi chin, durere, pierdere - devine clipa în care timpul scapă de robia iluziilor în care îşi urmează cursul inevitabil şi necruţător. Atunci, fiecare clipă înrobită timpului se transformă într-o clipă sfântă, în care lumina ţinută ascunsă în Fiul lui Dumnezeu este eliberată să binecuvânteze lumea. Acum el e li­ber, şi toată slava lui se răsfrânge asupra unei lumi eliberate odată cu el, să îi împărtăşească sfinţenia.

Dacă poţi să vezi lecţia de azi ca izbăvirea care chiar şi e, nu vei ezita să depui cât mai mult efort posibil să faci din ea o parte din tine. Pe măsură ce devine un gând care îţi stăpâneşte mintea, o deprindere în repertoriul tău de rezolvare a problemelor, un mod de-a ­reacţiona rapid la tentaţii, vei extinde ce-ai învăţat la toată lumea. Şi, pe măsură ce înveţi să vezi mântuirea în toate lucrurile, lumea va percepe că este mântuită.

Ce griji se pot abate asupra celui care îşi pune viitorul în Mâinile ­pline de iubire ale lui Dumnezeu? De ce anume poate suferi? Ce poate să îi provoace vreo durere sau să îl facă să simtă vreo pierdere? De ce se poate teme? Şi ce poate să privească altfel decât cu iubire? Căci cel scăpat de toată frica durerii viitoare şi-a găsit drumul spre pacea prezentă şi certitudinea unei solicitudini pe care lumea nu o poate ameninţa. El e sigur că percepţia lui poate să greşească, dar nu va duce nicicând lipsă de corecţie. E liber să aleagă din nou când se amăgeşte; să îşi schimbe părerea când greşeşte.

Pune-ţi, atunci, viitorul în Mâinile lui Dumnezeu. Căci aşa ceri să îţi revină amintirea Lui, să îţi înlocuiască toate gândurile de păcat şi rău cu adevărul iubirii. Crezi oare că lumea nu poate să câştige în urma acestui fapt şi că fiecare creatură vie nu va răspunde cu o percepţie însănătoşită? Cine I se încredinţează lui Dumnezeu a pus şi lumea în Mâinile la care a apelat el însuşi pentru siguranţă şi mângâiere. El leapădă nesănătoasele iluzii ale lumii odată cu ale lui şi oferă pace ambilor.

Acum chiar că suntem mântuiţi. Căci odihnim netulburaţi în Mâinile lui Dumnezeu, siguri că putem avea parte numai de bine. Dacă uităm, vom fi liniştiţi cu duioşie. Dacă acceptăm un gând neiertător, îl va înlocui numaidecât reflecţia iubirii. Iar, dacă suntem tentaţi să atacăm, vom apela la Cel Ce ne veghează odihna să facă pentru noi alegerea ce lasă tentaţia cu mult în urmă. Lumea nu mai e duşmanul nostru, căci am ales să fim prietenul ei.

Lectia 193 - joi, 12 mai

Lecţia 193

Toate lucrurile sunt lecţii pe care Dumnezeu ar vrea să le învăţ

Dumnezeu nu ştie de învăţătură. Dar Voia Lui se extinde la ceea ce El nu înţelege, în sensul că El vrea ca fericirea moştenită de la El de Fiul Lui să fie netulburată; veşnică şi în continuă expansiune, întinzându-se de-a pururi în bucuria întregii creaţii, veşnic deschisă şi total nelimitată în El. Iată care este Voia Lui. Aşa că Voia Lui asigură mijloacele de-a garanta că se şi face.

Dumnezeu nu vede contradicţii. Dar Fiul Lui crede că el le vede. De aceea, are nevoie de Cineva Care să îi poată corecta vederea eronată şi să îi dea viziunea care îl va conduce înapoi acolo unde perce­pţia încetează. Dumnezeu nu percepe absolut deloc. Dar tocmai El dă mijloacele prin care percepţia devine suficient de adevărată şi de frumoasă să lase lumina Cerului să se răsfrângă asupra ei. Tocmai El răspunde la ceea ce Fiul Lui ar vrea să contrazică, şi îi ocroteşte nepăcătoşenia de-a pururi.

Iată lecţiile pe care Dumnezeu ar vrea să le înveţi. Voia Lui le reflectă pe toate, iar ele reflectă bunătatea Lui drăgăstoasă faţă de Fiul pe care îl iubeşte. Fiecare lecţie are un gând central, acelaşi pentru toate. Doar forma se schimbă, odată cu schimbarea împrejurărilor şi întâmplărilor, personajelor şi temelor, aparente dar nereale. Conţinutul lor de bază e acelaşi. Iată-l:

Iartă, şi vei vedea asta altfel.

Cert e că toată suferinţa nu pare a fi decât neiertare. Dar acesta e conţinutul de sub formă. Tocmai faptul că e acelaşi face învăţătura sigură, căci lecţia e atât de simplă, încât nu poate fi respinsă în final. Nimeni nu se poate ascunde la nesfârşit de un adevăr atât de ­evident, încât apare în nenumărate forme, dar e recunoscut la fel ­de uşor în toate, de vrei să vezi această simplă lecţie.

Iartă, şi vei vedea asta altfel.

Iată cuvintele pe care le rosteşte Spiritul Sfânt în toate tribulaţiile­ tale, în toată durerea ta, în toată suferinţa, indiferent de formă. Iată cuvintele cu care tentaţia încetează, iar vinovăţia, abandonată, nu mai este venerată. Iată cuvintele care încheie visul păcatului şi scapă mintea de toată frica. Iată cuvintele prin care mântuirea ajunge la toată lumea.

Oare să nu învăţăm să rostim aceste cuvinte când suntem tentaţi să credem că durerea e reală şi moartea devine alegerea noastră în locul vietii? Să nu învătăm să rostim aceste cuvinte când am înţeles puterea lor de-a elibera toate minţile din robie? Iată cuvintele care îţi dau putere asupra tuturor întâmpărilor care par să fi primit putere asupra ta. Le vei vedea cum trebuie când vei conştientiza total cuvint­ele acestea, şi nu vei uita că se aplică la tot ce vedeţi greşit tu sau orice frate.

Cum poţi să ştii când vezi greşit sau când altcineva nu reuşeşte să perceapă lecţia pe care ar trebui să o înveţe? Durerea pare reală în percepţie? Dacă pare, poţi fi sigur că lecţia nu s-a învăţat. Şi că rămâne ascunsă o neiertare în mintea care vede durerea prin ochi dirijaţi de minte.

Dumnezeu nu vrea să suferi în acest hal. Vrea să te ajute să te ierţi. Fiul Lui nu îşi aminteşte cine este el. Iar Dumnezeu vrea ca el să nu uite de Iubirea Lui şi de toate darurile pe care le aduce cu ea Iubirea Lui. Vrei să renunţi acum la propria ta mântuire? Vrei să nu înveţi simplele lecţii pe care ţi le prezintă Profesorul Cerului, ca toată durerea să dispară şi Dumnezeu să fie amintit de Fiul Său?

Toate lucrurile sunt lecţii pe care Dumnezeu ar vrea să le înveţi. Nu vrea să lase fără corecţie niciun gând neiertător, şi niciun cui sau ghimpe care să Îi rănească sfântul Fiul în orice fel. El vrea să se asigure că odihna lui preasfântă rămâne netulburată şi senină, fără griji într-un veşnic cămin care îi poartă grija. Şi vrea să se şteargă lacrimile toate, nerămânând niciuna încă nevărsată, niciuna în aştept­area momentului desemnat să cadă. Căci Dumnezeu a voit ca râsul să înlocuiască fiecare lacrimă şi Fiul Lui să fie din nou liber.

Vom încerca astăzi să doborâm, într-o singură zi, o mie de obstacole ­aparente în calea păcii. Să ajungă mai repede la tine îndurarea. Nu încerca să o ţii departe încă o zi, un minut sau o clipită. Timpul pentru asta a fost făcut. Foloseşte-l azi în scopul ce îl are. Dimineaţa şi seara, pune atât timp cât poţi în slujba adevăratului său scop, şi nu lăsa timpul acesta să fie mai puţin decât e necesar pentru a-ţi satisface ­nevoia cea mai profundă.

Dă tot ce poţi şi încă un pic. Căci vrem acum să ne sculăm în grab­ă, să mergem la casa Tatălui nostru. Suntem plecaţi de prea mult timp şi nu mai vrem să zăbovim aici. În timp ce exersăm, să ne gân­dim la toate lucrurile pe care le-am păstrat ca să le rezolvăm de unii singuri, ferindu-le astfel de vindecare. Să I le dăm pe toate Celui Care ştie cum să le vadă în aşa fel încât să dispară toate. Adevărul e mesajul Lui; adevărul e învăţătura pe care o predă. Lecţiile Lui sunt lecţiile pe care Dumnezeu ar vrea să le învăţăm.

În fiecare oră, petrece-ţi câteva momente - atât azi, cât şi în zilele ce vor veni - exersând lecţia iertării în forma stabilită pentru ziua respectivă. Şi încearcă să o aplici la întâmplările pe care le-a adus ora, în aşa fel încât următoarea să fie liberă de precedenta. Lanţurile ­timpului se desfac uşor în felul acesta. Nu lăsa nicio oră să îşi arunce umbra asupra celei ce urmează, şi - când trece şi aceea – ­lasă tot ce s-a întâmplat în cursul ei să plece cu ea. Aşa vei rămâne nelegat, în pace veşnică în lumea timpului.

Iată lecţia pe care Dumnezeu ar vrea să o înveţi: există un fel de-a privi totul care îl lasă să fie, pentru tine, încă un pas spre El şi spre mântuirea lumii. La tot ce vorbeşte de groază, răspunde astfel:

Voi ierta, şi asta o să dispară.

La fiecare temere, la fiecare grijă şi la fiecare formă de suferinţă, repetă aceleaşi cuvinte. Şi atunci ai cheia ce deschide poarta Cerului şi pogoară Iubirea lui Dumnezeu Tatăl pe pământ, în sfârşit, să îl ridice la Cer. Dumnezeu va face chiar El acest ultim pas. Nu Îi refuza micii paşi pe care îţi cere să îi faci spre El.

Lectia 192 - marti, 10 mai

Lecţia 192

Am o functie pe care Dumnezeu ar vrea să o ocup

E Voia sfântă a Tatălui tău ca tu să Îl întregeşti şi ca Sinele tău să fie sacrul Său Fiu, veşnic pur ca El, din iubire creat şi în iubire păstrat, extinzând iubire, creând în numele ei, veşnic una cu Dumnezeu şi cu Sinele tău. Dar ce poate însemna aşa o funcţie într-o lume a invidiei, urii şi atacului?

De aceea, ai o funcţie în lume în termenii ei. Căci ­cine poate să înţeleagă un limbaj care îi depăşeşte cu mult simpla înţelegere? Iertarea reprezintă funcţia pe care o ai aici. Ea nu e creaţia lui Dumnezeu, căci e mijlocul prin care se poate desface neadevărul. Şi cine să ierte Cerul? Pe pământ însă, ai nevoie de mijlocul de-a te desprinde de iluzii. Creaţia aşteaptă doar adeverirea, nu săvârşirea, revenirii tale.

Creaţia nici nu poate fi concepută în lume. Nu are niciun înţeles aici. Iertarea e manifestarea cea mai apropriată pe pământ pe care poate să o aibă. Căci, născută în Cer fiind, nu ­are nicio formă. Dumnezeu însă a creat pe Cineva Care are puterea să traducă în formă ce e total lipsit de formă. Ce face El sunt vise, dar de un gen atât de apropiat de deşteptare, încât lumina zilei se şi revarsă în ele, şi ochi deja întredeschişi întrezăresc priveliştile bucuroase pe care le conţin prinosurile lor.

Iertarea priveşte cu blândeţe toate lucrurile necunoscute în Cer, le vede cum dispar şi lasă lumea o tăbliţă curată şi care Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să înlocuiască simbolurile fără sens care s-au scris acolo înainte. Iertarea e mijlocul prin care se înfrânge frica de moarte, pentru că nu mai are acum nicio atracţie ­cumplită şi vinovăţia a dispărut. Iertarea lasă trupul să fie perceput aşa cum este: un simplu mijloc didactic, pe care îl laşi deoparte când ­învăţarea se încheie, dar care nu îl schimbă nicidecum pe cel care învaţă.

Mintea fără trup nu poate face greşeli. Nu se poate gândi că va muri, nici că va fi prada unui atac nemilos. Mânia devine imposibilă, şi unde este groaza atunci? Ce frici i-ar mai putea asalta pe cei ce au pierdut sursa întregului atac, miezul chinului şi focarul fricii? Numai iertarea poate uşura mintea de gândul că trupul este casa ei. Numai iertarea poate reinstitui pacea pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu sfântului Său Fiu. Numai iertarea poate convinge Fiul să îşi vadă sfinţenia din nou.

Când nu va mai fi mânie, vei percepe negreşit că, pentru viziunea lui Cristos şi darul de-a vedea, nu s-a cerut vreun sacrificiu; numai durerea a fost alungată dintr-o minte bolnavă şi torturată. Să fie oare un lucru nedorit? Un lucru de temut? Sau e un lucru de sperat, de întâmpinat cu mulţumiri şi de acceptat cu bucurie? Una suntem şi, de aceea, nu renunţăm la nimic. Dar ni s-a dat chiar totul de către Dumnezeu.

Avem nevoie însă de iertare ca să percepem că aşa şi e. Fără lumina ei binevoitoare, orbecăim în întuneric, folosind ratiunea doar ca să ne justificăm furia şi atacul. Înţelegerea noastră este atât de limitată, încât ce considerăm că înţelegem nu e decât confuzie născută din greşeală. Ne-am rătăcit în ceaţa viselor labile şi a gândurilor înfricate, ochii ne stau bine închişi să nu vedem lumina, iar minţile ne sunt ocupate să venereze ceva ce nu există.

 Oare cine se poate naşte din nou în Cristos, dacă nu cel ce i-a iertat pe toţi pe care îi vede, la care se gândeşte sau pe care şi-i închipuie? Cui i s-ar putea da drumul cât timp ţine întemniţat pe cineva? Un temnicer nu e liber, căci e legat laolaltă cu prizonierul lui. El trebuie să se asigure că nu îi scapă, aşa că îşi petrece timpul păzindu-l. Gra­tiile care îl îngrădesc pe el devin lumea în care trăieşte temnicerul lui, odată cu el. Şi tocmai de libertatea lui depinde calea eliberării pentru amândoi.

De aceea, nu ţine prizonier pe nimeni. Dezleagă în loc să legi, căci aşa eşti pus în libertate. Calea de urmat e simplă. De fiecare dată când simţi junghiul mâniei, dă-ţi seama că ţii o sabie deasupra capului tău. Şi va cădea sau va fi înlăturată în functie de hotărârea pe care o iei să fii condamnat sau să fii liber. În felul acesta, fiecare dintre cei ce par să te tenteze să te înfurii reprezintă mântuitorul tău din închisoarea morţii. Aşa că îi datorezi mulţumiri în loc de durere.

Fii milostiv astăzi. Fiul lui Dumnezeu îţi merită mila. Tocmai el îţi cere să accepţi acum calea eliberării. Nu îl refuza. Iubirea Tatălui său faţă de el îţi aparţine ţie. Funcţia ta aici pe pământ este aceea de a-l ierta, ca să poţi să îl accepţi din nou ca propria ta Identitate. El e aşa cum l-a creat Dumnezeu. Iar tu eşti ce este el. Iartă-i acum păca­tele, şi vei vedea că eşti una cu el.

Lectia 191 - duminica, 8 mai

Lecţia 191

Sunt sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuşi

Iată declaraţia prin care te eliberezi din robia lumii. Şi, tot prin ea, se eliberează lumea toată. Nu vezi ce ai făcut dând lumii rolul de temnicer al Fiului lui Dumnezeu. Cum ar putea să fie decât rea şi temătoare, speriată de umbre, punitivă şi sălbatică, lipsită de orice raţiune, oarbă, înnebunită de ură?

Ce ai făcut de ai aşa o lume? Ce ai făcut de vezi ­aşa ceva? Neagă-ţi propria Identitate, şi asta este ce rămâne. Priveşti haosul şi pro­clami că e cine eşti tu. Nu există imagine care să nu îţi adeverească ­acest lucru. Nu există sunet care să nu îti vorbească de fragilitatea ­din tine şi din afara ta; nici răsuflare care să nu pară că te apropie de ­moarte; nici speranţă a ta care să nu se dizolve în lacrimi.

Neagă-ţi propria Identitate, şi nu vei scăpa de nebunia care a pricinuit acest gând bizar, nefiresc şi fantomatic, care derâde creaţia şi râde de Dumnezeu. Neagă-ţi propria Identitate, şi te apuci să înfrunţi universul de unul singur, fără niciun prieten, o infimă particulă de praf împotriva legiunilor duşmanilor tăi.  Neagă­-ţi propria Identitate, şi vezi numai rău, păcat şi moarte; disperarea smulgân­du-ţi din mână fiecare rămăşiţă de speranţă, nelăsându-ţi altceva  decât dorinţa de-a muri.

Şi totuşi, ce e acesta decât un joc de-al tău în care Identitatea poate fi negată? Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Să crezi orice altceva e curată nebunie. În acest singur gând, toţi sunt eliberaţi. În acest singur adevăr, toate iluziile dispar. In acest singur fapt, nepăcătoşenia e proclamată de-a pururi o parte din fiecare lucru, miezul existenţei lui şi garanţia imortalităţii lui.

Dar lasă ideea de astăzi să îşi găsească un loc printre gândurile ­tale, şi te vei înălţa cu mult deasupra lumii şi deasupra tuturor gândurilor lumeşti care o ţin prizonieră. Şi, din acest loc al siguranţei şi al eliberării, te vei întoarce şi o vei elibera. Căci cel care îşi poate accepta adevărata Identitate e mântuit cu adevărat. Iar mântuirea lui e darul pe care îl dă tuturor, cu recunoştinţă faţă de Cel Ce i-a arătat drumul către fericire, care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra lumii.

Un sigur gând sfânt ca acesta şi eşti liber: eşti sfântul Fiu al lui Dumnezeu Insuşi. Şi, cu gândul acesta sfânt, înveţi totodată că ai eliberat lumea. Nu ai nevoie să o foloseşti cu cruzime, ca să percepi apoi această nevoie cumplită în ea. O eliberezi de propria ta încarcerare. Nu îţi vei vedea o devastatoare imagine de sine cutreierând lumea ea cu groază, în timp ce lumea se frânge în chinuri cumplite pentru că fricile tale au pus semnul morţii pe inima ei.

Bucură-te astăzi că iadul se desface foarte uşor. Nu trebuie decât să îţi spui:

Sunt sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuşi. Nu pot să sufăr, nu pot fi cuprins de dureri; nu pot să îndur pierderi şi nu pot să nu fac tot ce cere mântuirea.

Şi, în gândul acesta, tot ce vezi este total schimbat.

Un miracol a luminat toate străvechile caverne întunecate, în care riturile morţii au răsunat de la începutul timpului. Căci timpul şi-a pierdut încleştarea asupra lumii. Fiul lui Dumnezeu a venit în slavă să îi mântuiască pe pierduţi, să îi izbăvească pe neputincioşi şi să dea lumii darul iertării lui. Cine ar putea să vadă lumea ca întunecată şi păcătoasă, când Fiul lui Dumnezeu a venit din nou, în sfârşit, să o elibereze?

Tu, care te percepi slab şi fragil, cu speranţe deşarte şi vise devastate, născut doar ca să mori, să plângi şi să chinuieşti, ascultă: ţi s-a dat toată puterea în Cer şi pe pământ. Nu există ceva care să îţi fie cu neputinţă. Te joci de-a moartea, de-a neputinţa, jalnic legat de descompunere, într-o lume care nu îţi arată niciun pic de milă. Dar, când îi arăţi mila ta, mila ei se va răsfrânge asupra ta.

Lasă-L atunci pe Fiul lui Dumnezeu să se trezească din somn şi, deschizându-şi sfinţii ochi, să se întoarcă să binecuvânteze lumea pe care a făcut-o. Ea în greşeală a început, dar va sfârşi în reflecţia sfin­ţeniei lui. Iar el nu va mai dormi şi nu va mai visa moartea. Aşa că alătură-te mie astăzi. Slava ta este lumina care mântuieşte lumea. Nu îi mai refuza mântuirea. Priveşte lumea din jurul tău şi vezi su­ferinţa din ea. Nu ţi-e dispusă inima să le aducă odihnă fraţilor tăi istoviţi?

Ei trebuie să aştepte propria ta eliberare. Stau în lanţuri până nu eşti liber. Şi nu pot să vadă mila lumii până nu o găseşti în sinea ta. Stau în chinuri până nu negi încleştarea ei asupra ta. Şi mor până nu îţi accepţi viaţa veşnică. Tu eşti sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuşi. Aminteşte-ţi asta, şi toată lumea este liberă. Aminteşte-ţi asta, şi Cerul şi pământul una sunt.

Lectia 190 - joi, 5 mai

Lecţia 190

Aleg bucuria lui Dumnezeu în loc de durere

Durerea e o perspectivă greşită. Când o resimţi sub orice formă, e o dovadă de autoamăgire. Nu e deloc un fapt. Şi nu ia nicio formă care nu va dispărea dacă o vezi cum trebuie. Căci durerea proclamă că Dumnezeu e crud. Cum să fie reală, sub orice formă? Ea stă mărturie pentru ura lui Dumnezeu Tatăl faţă de Fiul Său, păcătoşenia pe care o vede El în el, şi dorinţa Lui dementă de răzbunare şi moarte.

Pot fi atestate oare asemenea proiecţii? Pot fi altfel decât întru ­totul false? Durerea nu e decât o mărturie la greşelile Fiului în ce se consideră a fi. Ea e un vis de răzbunare cruntă pentru o crimă care nu s-a putut comite; pentru un atac la adresa unui lucru total inatacabil. E un coşmar cum că ai fost abandonat de o Veşnică Iubire, care nu şi-ar putea părăsi Fiul pe care l-a creat din iubire.

Durerea e un indiciu că iluziile domnesc în locul adevărului. Ea ­demonstrează că Dumnezeu este negat, confundat cu frica, perceput ca nebun şi văzut ca trădător Lui Însuşi. Dacă Dumnezeu este real, nu există durere. Dacă durerea este reală, nu există Dumnezeu. Căci răzbunarea nu face parte din iubire. Iar frica, negând iubirea şi folosind durerea să demonstreze că Dumnezeu e mort, a arătat că moartea e triumfătoare asupra vieţii. Trupul e Fiul lui Dumnezeu, stricăcios în moarte, la fel de muritor ca Tatăl pe Care L-a ucis.

Pace unor asemenea prostii! A sosit timpul să râdem de asemenea idei demente. Nu e nevoie să le considerăm crime cumplite sau păcate secrete cu grele consecinţe. Cine altul decât un ­nebun ar putea să le conceapă cauză a vreunui lucru? Mărturia lor, durerea, e nebună ca şi ele, şi nicicum mai de temut decât iluziile demente pe care le apără, încercând să demonstreze că trebuie să mai fie adevă­rate.

Numai gândurile tale îţi cauzează durere. Nimic din afara minţii tale nu te poate răni sau leza în niciun fel. Nu există cauză dincolo de tine care să se poată abate asupra ta să te oprime. Nimeni în afară de tine nu te afectează. Nu există nimic în lume care să aibă puterea de-a te face bolnav sau trist, slab sau plăpând. Dar tu ai puterea să domini toate lucrurile pe care le vezi recunoscând pur şi simplu, ce eşti. În momentul în care percepi inofensivitatea din ele, îţi vor accepta voia sfântă ca a lor. Şi ce a fost văzut ca înfricoşător devine ­acum o sursă de inocenţă şi sfinţenie.

Sfântul meu frate, gândeşte-te puţin la următorul lucru: lumea pe care o vezi nu face nimic. Nu are nicidecum efecte. Ci reprezintă pur şi simplu ce gândeşti. Şi se va schimba complet când optezi să Îţi schimbi mentalitatea şi alegi bucuria lui Dumnezeu drept ceea ce vrei cu adevărat. Sinele tău radiază în această bucurie sfântă, ne­schimbat, neschimbător şi de neschimbat, în vecii vecilor. Chiar vrei să refuzi unui colţişor al minţii tale propria lui moştenire şi să îl ţii pe post de spital pentru durere, un loc nesănătos unde făpturile trebuie să vină, în final, să moară?

Lumea poate să pară că îţi cauzează durere. Şi totuşi, lumea, fără cauză fiind, nu are puterea de-a cauza. Efect fiind, nu poate produce efecte. Iluzie fiind, e ceea ce doreşti. Dorinţele tale deşarte reprezin­tă durerile ei. Dezideratele tale ciudate îi aduc vise rele. Gândurile tale moarte o învăluie în frică, în timp ce în iertarea ta plină de bunătate chiar trăieşte.

Durerea e gândul de rău luând formă şi făcând ravagii în sfântă mintea ta. Durerea e preţul de răscumpărare pe care l-ai plătit bucu­ros să nu fii liber. În durere, lui Dumnezeu I se refuză Fiul pe care îl iubeşte. În durere, frica pare să triumfe asupra iubirii, iar timpul să înlocuiască veşnicia şi Cerul. Iar lumea devine un loc plin de cruzi­me şi amărăciune, unde domină întristarea şi micile bucurii cedează în faţa atacului crâncen al durerii crunte ce aşteaptă să nefericească toată bucuria.

Depune-ţi armele şi intră fără apărare în locul tihnit în care pacea Cerului potoleşte lucrurile toate, în sfârşit. Depune-ţi toate gândurile de primejdie şi frică. Nu lăsa să intre cu tine niciun atac. Depune-ţi sabia nemiloasă a judecăţii pe care o ţii la propriul gât şi leapădă-ţi asalturile nimicitoare cu care cauţi să îţi ascunzi sfinţenia .

Aici vei înţelege că nu există durere. Aici îţi aparţine bucuria lui Dumnezeu. Azi e ziua în care ţi-e dat să înţelegi lecţia care conţi­ne toată puterea mântuirii. Iat-o: durerea e iluzie; bucuria, realitate.  Durerea e doar somn; bucuria este deşteptare. Durerea e amăgire; doar bucuria este adevăr.

     

     Şi iarăşi luăm singura decizie care poate fi luată vreodată: alegem între iluzii şi adevăr, între durere şi bucurie, între iad şi Cer. Să ne umple inimile recunoştinţa faţă de Profesorul nostru, căci suntem liberi să ne alegem bucuria în loc de durere, sfinţenia în locul păcatu­lui, pacea lui Dumnezeu în loc de conflict şi lumina Cerului în locul întunericului lumii.