Lectia 195 - luni, 16 mai

Lecţia 195

Iubirea e calea pe care o urmez cu recunoştinţă

Recunoştinţa e o lecţie greu de învăţat pentru cei ce văd lumea greşit. Tot ce pot să facă e să se vadă într-o postură mai bună decât alţii. Şi să încerce să fie mulţumiţi pentru că altul pare să sufere mai mult decât ei. Cât de jalnice şi de reprobatoare sunt aceste gânduri! Căci cine are motiv de gratitudine cât alţii au mai puţin motiv? Şi cine ar putea să sufere mai puţin pentru că îl vede pe altul suferind mai mult? Recunoştinţa ta I se cuvine doar Celui Care a făcut să dis­pară toată cauza mâhnirii de pe cuprinsul lumii întregi.

E o nebunie să îţi arăţi recunoştinţa datorită suferinţei. Dar e o nebunie la fel de mare să nu îţi arăţi recunoştinţa faţă de Cel Ce îţi oferă un mijloc sigur prin care toată durerea este vindecată şi sufe­rinţa e înlocuită cu hohote de râs şi fericire. Şi nici chiar cei doar parţial întregi la minte nu ar refuza să facă paşii pe care îi îndrumă El şi să urmeze calea pe care le-o aşterne El în faţă, să scape dintr-o închisoare ce au crezut că nu conţine nicio uşă spre izbăvirea pe care o percep acum.

Fratele tău este "duşmanul" tău pentru că vezi în el un rival la pacea ta, un jefuitor care îşi ia bucuria de la tine şi nu îţi lasă decât o disperare neagră, atât de cumplită şi de necruţătoare, încât nu mai rămâne pic de speranţă. Acum nu ţi-a mai rămas să îţi doreşti decât să te răzbuni. Acum nu poţi decât să încerci să îl dobori să zacă în moarte şi el cu tine, la fel de inutil ca tine, în mâinile lui avide rămâ­nând la fel de puţin ca într-ale tale.

Tu nu Îi oferi lui Dumnezeu recunoştinţa ta pentru că fratele tău e mai rob decât tine, şi nici dacă pare el mai liber nu ai putea să te în­furii într-un mod judicios. Iubirea nu face comparaţii. Iar recunoş­tinţa nu poate fi decât sinceră dacă e să se alăture iubirii. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru că în noi îşi vor găsi libertatea lucrurile toate. Nu se va întâmpla nicicând ca unele să fie dezlegate în timp ce altele rămân legate. Căci cine se poate târgui în numele iubirii?

De aceea, adu mulţumiri, dar cu sinceritate. Şi lasă-ţi recunoş­tinţa să facă loc pentru toţi câţi vor scăpa cu tine: bolnavii, plăpânzii, nevoiaşii şi înfricoşaţi, cei ce plâng după o pierdere aparentă sau simt o durere aparentă, care suferă de frig sau foame, sau care ur­mează calea urii şi făgaşul morţii. Toţi aceştia merg cu tine. Să nu ne comparăm cu ei, căci aşa ni-i smulgem din conştienţa unităţii pe care o împărtăşim cu ei, după cum o împărtăşesc precis şi ei cu noi.

Îi mulţumim Tatălui nostru pentru un singur lucru: că nu suntem separaţi de nicio făptură şi că suntem, de aceea, una cu El. Şi ne bucurăm că niciodată nu se pot face excepţii care ne-ar reduce întregimea, şi ne-ar stânjeni sau schimba funcţia de a-L întregi pe Cel Ce e El Însuşi întregire. Aducem mulţumiri pentru fiecare făp­tură, căci altfel oferim mulţumiri pentru nimic, şi nu reuşim să recunoaştem darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Să ne lăsăm, atunci, fraţii să îşi plece capetele obosite pe umerii noştri în timp ce se odihnesc un pic. Aducem mulţumiri pentru ei. Căci, dacă îi putem conduce la pacea pe care vrem să o găsim, ni se deschide în sfârşit calea şi nouă. O uşă străveche se dă din nou în lături, un Cuvânt de mult uitat răsună iarăşi în memoria noastră şi devine tot mai clar pe măsură ce suntem iar dispuşi să auzim.

Urmează, atunci, cu recunoştinţă calea iubirii. Căci ura e dată uitării când renunţăm la comparaţii. Ce mai rămâne ca obstacol în calea păcii? Frica de Dumnezeu e desfăcută acum în sfârşit, şi iertăm ­fără să facem comparaţii. Aşa nu vom putea alege să trecem unele lucruri cu vederea şi să ţinem totuşi alte lucruri, sub cheie, ca „păcate”. Când iertarea ta va fi deplină, vei avea o recunoştinţă totală, căci vei vedea că toate şi-au câştigat dreptul la iubire dând dovadă de iubire, chiar ca Sinele tău.

Astăzi învăţăm să ne gândim la recunoştinţă în locul mâniei, răutăţii şi răzbunării. Ni s-a dat totul. Dacă refuzăm să îl recunoaştem, nu avem dreptul la amărăciune, nici la o percepţie de sine care ne vede într-un loc al hăituielii nemiloase, unde suntem agasaţi neîncetat şi hărţuiţi fără consideraţie sau grijă pentru noi sau viitorul nostru. Recunoştinţa devine singurul gând cu care substituim aceste percepţii demente. Dumnezeu S-a îngrijit de noi şi ne numeşte Fiu. ­Poate exista mai mult de-atât?

Recunoştinţa noastră va netezi calea până la El şi va scurta timpul învăţăturii noastre cu mult mai mult decât ai putea visa vreodată. Recunoştinţa merge mână în mână cu iubirea şi, unde este una, ­trebuie să se găsească şi cealaltă. Căci recunoştinţa nu e decât un aspect al Iubirii, care e Sursa întregii creaţii. Dumnezeu îţi aduce mulţumiri ţie, Fiul Lui, pentru ce eşti: Propria Lui întregire şi Sursa iubirii, odată cu El. Recunoştinţa ta faţă de El e una cu a lui faţă de ­tine. Căci iubirea nu poate urma alt drum decât calea recunoştinţei, şi tot aşa mergem şi noi, care urmăm calea ce duce la Dumnezeu.

Lectia 194 - sambata, 14 mai

Lecţia 194

Pun viitorul în mâinile lui Dumnezeu

Ideea de azi mai face un pas spre o mântuire rapidă, şi ce pas uriaş e! Atât de mare e distanţa pe care o acoperă, încât te lasă în pragul Cerului, cu obiectivul la vedere şi obstacolele în urma ta. Piciorul ţi-a ajuns pe pajiştile ce te întâmpină la poarta Cerului, locul liniştit al păcii, unde aştepţi cu certitudine pasul final al lui Dumnezeu. Cât de departe ajungem să fim acum de pământ! Cât de aproape venim de obiectivul nostru! Cât de scurtă e călătoria ce mai rămâne de făcut!

Acceptă ideea de azi, şi ai depăşit toată neliniştea, toate hăurile iadului, toată întunecimea depresiei, gândurile păcatului şi devastar­ea pe care o aduce cu ea vinovăţia. Acceptă ideea de azi, şi ai eliberat ­lumea de toată întemniţarea dezlegându-i lanţurile grele care i-au zăvorât uşa spre libertate. Eşti mântuit, şi mântuirea ta devine astfel darul pe care îl dai lumii, pentru că l-ai primit.

Nu e clipă în care să se simtă vreo depresie, să se îndure vreo durere, să se perceapă vreo pierdere. Nu e clipă în care întristarea să se poată instala pe-un tron, să fie venerată cu credinţă. Nu e clipă în care să poată chiar să moară cineva. Aşa că fiecare clipă dăruită lui Dumnezeu în trecere, cu următoarea dăruită Lui deja, e un timp al eliberării tale de tristeţe, de durere şi chiar şi de moarte.

Dumnezeu îţi ţine viitorul aşa cum îţi ţine trecutul şi prezentul. Ele sunt una pentru El, aşa că trebuie să fie una pentru tine. În lu­mea aceasta însă, progresia temporală continuă să pară ceva real. Aşa că nu ţi se cere să înţelegi lipsa de secvenţialitate care se găseşte realmente în timp. Nu ţi se cere decât să dai drumul viitorului şi să îl pui în Mâinile lui Dumnezeu. Şi vei vedea din propria ta experienţă că ţi-ai lăsat în Mâinile Lui trecutul şi prezentul, deopotrivă, pentru că trecutul nu te va mai pedepsi, iar groaza viitorului nu va mai avea niciun înţeles.

Eliberează viitorul. Căci trecutul a trecut, şi ce este prezent, eli­berat de moştenirea lui - necaz şi chin, durere, pierdere - devine clipa în care timpul scapă de robia iluziilor în care îşi urmează cursul inevitabil şi necruţător. Atunci, fiecare clipă înrobită timpului se transformă într-o clipă sfântă, în care lumina ţinută ascunsă în Fiul lui Dumnezeu este eliberată să binecuvânteze lumea. Acum el e li­ber, şi toată slava lui se răsfrânge asupra unei lumi eliberate odată cu el, să îi împărtăşească sfinţenia.

Dacă poţi să vezi lecţia de azi ca izbăvirea care chiar şi e, nu vei ezita să depui cât mai mult efort posibil să faci din ea o parte din tine. Pe măsură ce devine un gând care îţi stăpâneşte mintea, o deprindere în repertoriul tău de rezolvare a problemelor, un mod de-a ­reacţiona rapid la tentaţii, vei extinde ce-ai învăţat la toată lumea. Şi, pe măsură ce înveţi să vezi mântuirea în toate lucrurile, lumea va percepe că este mântuită.

Ce griji se pot abate asupra celui care îşi pune viitorul în Mâinile ­pline de iubire ale lui Dumnezeu? De ce anume poate suferi? Ce poate să îi provoace vreo durere sau să îl facă să simtă vreo pierdere? De ce se poate teme? Şi ce poate să privească altfel decât cu iubire? Căci cel scăpat de toată frica durerii viitoare şi-a găsit drumul spre pacea prezentă şi certitudinea unei solicitudini pe care lumea nu o poate ameninţa. El e sigur că percepţia lui poate să greşească, dar nu va duce nicicând lipsă de corecţie. E liber să aleagă din nou când se amăgeşte; să îşi schimbe părerea când greşeşte.

Pune-ţi, atunci, viitorul în Mâinile lui Dumnezeu. Căci aşa ceri să îţi revină amintirea Lui, să îţi înlocuiască toate gândurile de păcat şi rău cu adevărul iubirii. Crezi oare că lumea nu poate să câştige în urma acestui fapt şi că fiecare creatură vie nu va răspunde cu o percepţie însănătoşită? Cine I se încredinţează lui Dumnezeu a pus şi lumea în Mâinile la care a apelat el însuşi pentru siguranţă şi mângâiere. El leapădă nesănătoasele iluzii ale lumii odată cu ale lui şi oferă pace ambilor.

Acum chiar că suntem mântuiţi. Căci odihnim netulburaţi în Mâinile lui Dumnezeu, siguri că putem avea parte numai de bine. Dacă uităm, vom fi liniştiţi cu duioşie. Dacă acceptăm un gând neiertător, îl va înlocui numaidecât reflecţia iubirii. Iar, dacă suntem tentaţi să atacăm, vom apela la Cel Ce ne veghează odihna să facă pentru noi alegerea ce lasă tentaţia cu mult în urmă. Lumea nu mai e duşmanul nostru, căci am ales să fim prietenul ei.

Lectia 193 - joi, 12 mai

Lecţia 193

Toate lucrurile sunt lecţii pe care Dumnezeu ar vrea să le învăţ

Dumnezeu nu ştie de învăţătură. Dar Voia Lui se extinde la ceea ce El nu înţelege, în sensul că El vrea ca fericirea moştenită de la El de Fiul Lui să fie netulburată; veşnică şi în continuă expansiune, întinzându-se de-a pururi în bucuria întregii creaţii, veşnic deschisă şi total nelimitată în El. Iată care este Voia Lui. Aşa că Voia Lui asigură mijloacele de-a garanta că se şi face.

Dumnezeu nu vede contradicţii. Dar Fiul Lui crede că el le vede. De aceea, are nevoie de Cineva Care să îi poată corecta vederea eronată şi să îi dea viziunea care îl va conduce înapoi acolo unde perce­pţia încetează. Dumnezeu nu percepe absolut deloc. Dar tocmai El dă mijloacele prin care percepţia devine suficient de adevărată şi de frumoasă să lase lumina Cerului să se răsfrângă asupra ei. Tocmai El răspunde la ceea ce Fiul Lui ar vrea să contrazică, şi îi ocroteşte nepăcătoşenia de-a pururi.

Iată lecţiile pe care Dumnezeu ar vrea să le înveţi. Voia Lui le reflectă pe toate, iar ele reflectă bunătatea Lui drăgăstoasă faţă de Fiul pe care îl iubeşte. Fiecare lecţie are un gând central, acelaşi pentru toate. Doar forma se schimbă, odată cu schimbarea împrejurărilor şi întâmplărilor, personajelor şi temelor, aparente dar nereale. Conţinutul lor de bază e acelaşi. Iată-l:

Iartă, şi vei vedea asta altfel.

Cert e că toată suferinţa nu pare a fi decât neiertare. Dar acesta e conţinutul de sub formă. Tocmai faptul că e acelaşi face învăţătura sigură, căci lecţia e atât de simplă, încât nu poate fi respinsă în final. Nimeni nu se poate ascunde la nesfârşit de un adevăr atât de ­evident, încât apare în nenumărate forme, dar e recunoscut la fel ­de uşor în toate, de vrei să vezi această simplă lecţie.

Iartă, şi vei vedea asta altfel.

Iată cuvintele pe care le rosteşte Spiritul Sfânt în toate tribulaţiile­ tale, în toată durerea ta, în toată suferinţa, indiferent de formă. Iată cuvintele cu care tentaţia încetează, iar vinovăţia, abandonată, nu mai este venerată. Iată cuvintele care încheie visul păcatului şi scapă mintea de toată frica. Iată cuvintele prin care mântuirea ajunge la toată lumea.

Oare să nu învăţăm să rostim aceste cuvinte când suntem tentaţi să credem că durerea e reală şi moartea devine alegerea noastră în locul vietii? Să nu învătăm să rostim aceste cuvinte când am înţeles puterea lor de-a elibera toate minţile din robie? Iată cuvintele care îţi dau putere asupra tuturor întâmpărilor care par să fi primit putere asupra ta. Le vei vedea cum trebuie când vei conştientiza total cuvint­ele acestea, şi nu vei uita că se aplică la tot ce vedeţi greşit tu sau orice frate.

Cum poţi să ştii când vezi greşit sau când altcineva nu reuşeşte să perceapă lecţia pe care ar trebui să o înveţe? Durerea pare reală în percepţie? Dacă pare, poţi fi sigur că lecţia nu s-a învăţat. Şi că rămâne ascunsă o neiertare în mintea care vede durerea prin ochi dirijaţi de minte.

Dumnezeu nu vrea să suferi în acest hal. Vrea să te ajute să te ierţi. Fiul Lui nu îşi aminteşte cine este el. Iar Dumnezeu vrea ca el să nu uite de Iubirea Lui şi de toate darurile pe care le aduce cu ea Iubirea Lui. Vrei să renunţi acum la propria ta mântuire? Vrei să nu înveţi simplele lecţii pe care ţi le prezintă Profesorul Cerului, ca toată durerea să dispară şi Dumnezeu să fie amintit de Fiul Său?

Toate lucrurile sunt lecţii pe care Dumnezeu ar vrea să le înveţi. Nu vrea să lase fără corecţie niciun gând neiertător, şi niciun cui sau ghimpe care să Îi rănească sfântul Fiul în orice fel. El vrea să se asigure că odihna lui preasfântă rămâne netulburată şi senină, fără griji într-un veşnic cămin care îi poartă grija. Şi vrea să se şteargă lacrimile toate, nerămânând niciuna încă nevărsată, niciuna în aştept­area momentului desemnat să cadă. Căci Dumnezeu a voit ca râsul să înlocuiască fiecare lacrimă şi Fiul Lui să fie din nou liber.

Vom încerca astăzi să doborâm, într-o singură zi, o mie de obstacole ­aparente în calea păcii. Să ajungă mai repede la tine îndurarea. Nu încerca să o ţii departe încă o zi, un minut sau o clipită. Timpul pentru asta a fost făcut. Foloseşte-l azi în scopul ce îl are. Dimineaţa şi seara, pune atât timp cât poţi în slujba adevăratului său scop, şi nu lăsa timpul acesta să fie mai puţin decât e necesar pentru a-ţi satisface ­nevoia cea mai profundă.

Dă tot ce poţi şi încă un pic. Căci vrem acum să ne sculăm în grab­ă, să mergem la casa Tatălui nostru. Suntem plecaţi de prea mult timp şi nu mai vrem să zăbovim aici. În timp ce exersăm, să ne gân­dim la toate lucrurile pe care le-am păstrat ca să le rezolvăm de unii singuri, ferindu-le astfel de vindecare. Să I le dăm pe toate Celui Care ştie cum să le vadă în aşa fel încât să dispară toate. Adevărul e mesajul Lui; adevărul e învăţătura pe care o predă. Lecţiile Lui sunt lecţiile pe care Dumnezeu ar vrea să le învăţăm.

În fiecare oră, petrece-ţi câteva momente - atât azi, cât şi în zilele ce vor veni - exersând lecţia iertării în forma stabilită pentru ziua respectivă. Şi încearcă să o aplici la întâmplările pe care le-a adus ora, în aşa fel încât următoarea să fie liberă de precedenta. Lanţurile ­timpului se desfac uşor în felul acesta. Nu lăsa nicio oră să îşi arunce umbra asupra celei ce urmează, şi - când trece şi aceea – ­lasă tot ce s-a întâmplat în cursul ei să plece cu ea. Aşa vei rămâne nelegat, în pace veşnică în lumea timpului.

Iată lecţia pe care Dumnezeu ar vrea să o înveţi: există un fel de-a privi totul care îl lasă să fie, pentru tine, încă un pas spre El şi spre mântuirea lumii. La tot ce vorbeşte de groază, răspunde astfel:

Voi ierta, şi asta o să dispară.

La fiecare temere, la fiecare grijă şi la fiecare formă de suferinţă, repetă aceleaşi cuvinte. Şi atunci ai cheia ce deschide poarta Cerului şi pogoară Iubirea lui Dumnezeu Tatăl pe pământ, în sfârşit, să îl ridice la Cer. Dumnezeu va face chiar El acest ultim pas. Nu Îi refuza micii paşi pe care îţi cere să îi faci spre El.

Lectia 192 - marti, 10 mai

Lecţia 192

Am o functie pe care Dumnezeu ar vrea să o ocup

E Voia sfântă a Tatălui tău ca tu să Îl întregeşti şi ca Sinele tău să fie sacrul Său Fiu, veşnic pur ca El, din iubire creat şi în iubire păstrat, extinzând iubire, creând în numele ei, veşnic una cu Dumnezeu şi cu Sinele tău. Dar ce poate însemna aşa o funcţie într-o lume a invidiei, urii şi atacului?

De aceea, ai o funcţie în lume în termenii ei. Căci ­cine poate să înţeleagă un limbaj care îi depăşeşte cu mult simpla înţelegere? Iertarea reprezintă funcţia pe care o ai aici. Ea nu e creaţia lui Dumnezeu, căci e mijlocul prin care se poate desface neadevărul. Şi cine să ierte Cerul? Pe pământ însă, ai nevoie de mijlocul de-a te desprinde de iluzii. Creaţia aşteaptă doar adeverirea, nu săvârşirea, revenirii tale.

Creaţia nici nu poate fi concepută în lume. Nu are niciun înţeles aici. Iertarea e manifestarea cea mai apropriată pe pământ pe care poate să o aibă. Căci, născută în Cer fiind, nu ­are nicio formă. Dumnezeu însă a creat pe Cineva Care are puterea să traducă în formă ce e total lipsit de formă. Ce face El sunt vise, dar de un gen atât de apropiat de deşteptare, încât lumina zilei se şi revarsă în ele, şi ochi deja întredeschişi întrezăresc priveliştile bucuroase pe care le conţin prinosurile lor.

Iertarea priveşte cu blândeţe toate lucrurile necunoscute în Cer, le vede cum dispar şi lasă lumea o tăbliţă curată şi care Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să înlocuiască simbolurile fără sens care s-au scris acolo înainte. Iertarea e mijlocul prin care se înfrânge frica de moarte, pentru că nu mai are acum nicio atracţie ­cumplită şi vinovăţia a dispărut. Iertarea lasă trupul să fie perceput aşa cum este: un simplu mijloc didactic, pe care îl laşi deoparte când ­învăţarea se încheie, dar care nu îl schimbă nicidecum pe cel care învaţă.

Mintea fără trup nu poate face greşeli. Nu se poate gândi că va muri, nici că va fi prada unui atac nemilos. Mânia devine imposibilă, şi unde este groaza atunci? Ce frici i-ar mai putea asalta pe cei ce au pierdut sursa întregului atac, miezul chinului şi focarul fricii? Numai iertarea poate uşura mintea de gândul că trupul este casa ei. Numai iertarea poate reinstitui pacea pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu sfântului Său Fiu. Numai iertarea poate convinge Fiul să îşi vadă sfinţenia din nou.

Când nu va mai fi mânie, vei percepe negreşit că, pentru viziunea lui Cristos şi darul de-a vedea, nu s-a cerut vreun sacrificiu; numai durerea a fost alungată dintr-o minte bolnavă şi torturată. Să fie oare un lucru nedorit? Un lucru de temut? Sau e un lucru de sperat, de întâmpinat cu mulţumiri şi de acceptat cu bucurie? Una suntem şi, de aceea, nu renunţăm la nimic. Dar ni s-a dat chiar totul de către Dumnezeu.

Avem nevoie însă de iertare ca să percepem că aşa şi e. Fără lumina ei binevoitoare, orbecăim în întuneric, folosind ratiunea doar ca să ne justificăm furia şi atacul. Înţelegerea noastră este atât de limitată, încât ce considerăm că înţelegem nu e decât confuzie născută din greşeală. Ne-am rătăcit în ceaţa viselor labile şi a gândurilor înfricate, ochii ne stau bine închişi să nu vedem lumina, iar minţile ne sunt ocupate să venereze ceva ce nu există.

 Oare cine se poate naşte din nou în Cristos, dacă nu cel ce i-a iertat pe toţi pe care îi vede, la care se gândeşte sau pe care şi-i închipuie? Cui i s-ar putea da drumul cât timp ţine întemniţat pe cineva? Un temnicer nu e liber, căci e legat laolaltă cu prizonierul lui. El trebuie să se asigure că nu îi scapă, aşa că îşi petrece timpul păzindu-l. Gra­tiile care îl îngrădesc pe el devin lumea în care trăieşte temnicerul lui, odată cu el. Şi tocmai de libertatea lui depinde calea eliberării pentru amândoi.

De aceea, nu ţine prizonier pe nimeni. Dezleagă în loc să legi, căci aşa eşti pus în libertate. Calea de urmat e simplă. De fiecare dată când simţi junghiul mâniei, dă-ţi seama că ţii o sabie deasupra capului tău. Şi va cădea sau va fi înlăturată în functie de hotărârea pe care o iei să fii condamnat sau să fii liber. În felul acesta, fiecare dintre cei ce par să te tenteze să te înfurii reprezintă mântuitorul tău din închisoarea morţii. Aşa că îi datorezi mulţumiri în loc de durere.

Fii milostiv astăzi. Fiul lui Dumnezeu îţi merită mila. Tocmai el îţi cere să accepţi acum calea eliberării. Nu îl refuza. Iubirea Tatălui său faţă de el îţi aparţine ţie. Funcţia ta aici pe pământ este aceea de a-l ierta, ca să poţi să îl accepţi din nou ca propria ta Identitate. El e aşa cum l-a creat Dumnezeu. Iar tu eşti ce este el. Iartă-i acum păca­tele, şi vei vedea că eşti una cu el.

Lectia 191 - duminica, 8 mai

Lecţia 191

Sunt sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuşi

Iată declaraţia prin care te eliberezi din robia lumii. Şi, tot prin ea, se eliberează lumea toată. Nu vezi ce ai făcut dând lumii rolul de temnicer al Fiului lui Dumnezeu. Cum ar putea să fie decât rea şi temătoare, speriată de umbre, punitivă şi sălbatică, lipsită de orice raţiune, oarbă, înnebunită de ură?

Ce ai făcut de ai aşa o lume? Ce ai făcut de vezi ­aşa ceva? Neagă-ţi propria Identitate, şi asta este ce rămâne. Priveşti haosul şi pro­clami că e cine eşti tu. Nu există imagine care să nu îţi adeverească ­acest lucru. Nu există sunet care să nu îti vorbească de fragilitatea ­din tine şi din afara ta; nici răsuflare care să nu pară că te apropie de ­moarte; nici speranţă a ta care să nu se dizolve în lacrimi.

Neagă-ţi propria Identitate, şi nu vei scăpa de nebunia care a pricinuit acest gând bizar, nefiresc şi fantomatic, care derâde creaţia şi râde de Dumnezeu. Neagă-ţi propria Identitate, şi te apuci să înfrunţi universul de unul singur, fără niciun prieten, o infimă particulă de praf împotriva legiunilor duşmanilor tăi.  Neagă­-ţi propria Identitate, şi vezi numai rău, păcat şi moarte; disperarea smulgân­du-ţi din mână fiecare rămăşiţă de speranţă, nelăsându-ţi altceva  decât dorinţa de-a muri.

Şi totuşi, ce e acesta decât un joc de-al tău în care Identitatea poate fi negată? Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Să crezi orice altceva e curată nebunie. În acest singur gând, toţi sunt eliberaţi. În acest singur adevăr, toate iluziile dispar. In acest singur fapt, nepăcătoşenia e proclamată de-a pururi o parte din fiecare lucru, miezul existenţei lui şi garanţia imortalităţii lui.

Dar lasă ideea de astăzi să îşi găsească un loc printre gândurile ­tale, şi te vei înălţa cu mult deasupra lumii şi deasupra tuturor gândurilor lumeşti care o ţin prizonieră. Şi, din acest loc al siguranţei şi al eliberării, te vei întoarce şi o vei elibera. Căci cel care îşi poate accepta adevărata Identitate e mântuit cu adevărat. Iar mântuirea lui e darul pe care îl dă tuturor, cu recunoştinţă faţă de Cel Ce i-a arătat drumul către fericire, care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra lumii.

Un sigur gând sfânt ca acesta şi eşti liber: eşti sfântul Fiu al lui Dumnezeu Insuşi. Şi, cu gândul acesta sfânt, înveţi totodată că ai eliberat lumea. Nu ai nevoie să o foloseşti cu cruzime, ca să percepi apoi această nevoie cumplită în ea. O eliberezi de propria ta încarcerare. Nu îţi vei vedea o devastatoare imagine de sine cutreierând lumea ea cu groază, în timp ce lumea se frânge în chinuri cumplite pentru că fricile tale au pus semnul morţii pe inima ei.

Bucură-te astăzi că iadul se desface foarte uşor. Nu trebuie decât să îţi spui:

Sunt sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuşi. Nu pot să sufăr, nu pot fi cuprins de dureri; nu pot să îndur pierderi şi nu pot să nu fac tot ce cere mântuirea.

Şi, în gândul acesta, tot ce vezi este total schimbat.

Un miracol a luminat toate străvechile caverne întunecate, în care riturile morţii au răsunat de la începutul timpului. Căci timpul şi-a pierdut încleştarea asupra lumii. Fiul lui Dumnezeu a venit în slavă să îi mântuiască pe pierduţi, să îi izbăvească pe neputincioşi şi să dea lumii darul iertării lui. Cine ar putea să vadă lumea ca întunecată şi păcătoasă, când Fiul lui Dumnezeu a venit din nou, în sfârşit, să o elibereze?

Tu, care te percepi slab şi fragil, cu speranţe deşarte şi vise devastate, născut doar ca să mori, să plângi şi să chinuieşti, ascultă: ţi s-a dat toată puterea în Cer şi pe pământ. Nu există ceva care să îţi fie cu neputinţă. Te joci de-a moartea, de-a neputinţa, jalnic legat de descompunere, într-o lume care nu îţi arată niciun pic de milă. Dar, când îi arăţi mila ta, mila ei se va răsfrânge asupra ta.

Lasă-L atunci pe Fiul lui Dumnezeu să se trezească din somn şi, deschizându-şi sfinţii ochi, să se întoarcă să binecuvânteze lumea pe care a făcut-o. Ea în greşeală a început, dar va sfârşi în reflecţia sfin­ţeniei lui. Iar el nu va mai dormi şi nu va mai visa moartea. Aşa că alătură-te mie astăzi. Slava ta este lumina care mântuieşte lumea. Nu îi mai refuza mântuirea. Priveşte lumea din jurul tău şi vezi su­ferinţa din ea. Nu ţi-e dispusă inima să le aducă odihnă fraţilor tăi istoviţi?

Ei trebuie să aştepte propria ta eliberare. Stau în lanţuri până nu eşti liber. Şi nu pot să vadă mila lumii până nu o găseşti în sinea ta. Stau în chinuri până nu negi încleştarea ei asupra ta. Şi mor până nu îţi accepţi viaţa veşnică. Tu eşti sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuşi. Aminteşte-ţi asta, şi toată lumea este liberă. Aminteşte-ţi asta, şi Cerul şi pământul una sunt.

Lectia 190 - joi, 5 mai

Lecţia 190

Aleg bucuria lui Dumnezeu în loc de durere

Durerea e o perspectivă greşită. Când o resimţi sub orice formă, e o dovadă de autoamăgire. Nu e deloc un fapt. Şi nu ia nicio formă care nu va dispărea dacă o vezi cum trebuie. Căci durerea proclamă că Dumnezeu e crud. Cum să fie reală, sub orice formă? Ea stă mărturie pentru ura lui Dumnezeu Tatăl faţă de Fiul Său, păcătoşenia pe care o vede El în el, şi dorinţa Lui dementă de răzbunare şi moarte.

Pot fi atestate oare asemenea proiecţii? Pot fi altfel decât întru ­totul false? Durerea nu e decât o mărturie la greşelile Fiului în ce se consideră a fi. Ea e un vis de răzbunare cruntă pentru o crimă care nu s-a putut comite; pentru un atac la adresa unui lucru total inatacabil. E un coşmar cum că ai fost abandonat de o Veşnică Iubire, care nu şi-ar putea părăsi Fiul pe care l-a creat din iubire.

Durerea e un indiciu că iluziile domnesc în locul adevărului. Ea ­demonstrează că Dumnezeu este negat, confundat cu frica, perceput ca nebun şi văzut ca trădător Lui Însuşi. Dacă Dumnezeu este real, nu există durere. Dacă durerea este reală, nu există Dumnezeu. Căci răzbunarea nu face parte din iubire. Iar frica, negând iubirea şi folosind durerea să demonstreze că Dumnezeu e mort, a arătat că moartea e triumfătoare asupra vieţii. Trupul e Fiul lui Dumnezeu, stricăcios în moarte, la fel de muritor ca Tatăl pe Care L-a ucis.

Pace unor asemenea prostii! A sosit timpul să râdem de asemenea idei demente. Nu e nevoie să le considerăm crime cumplite sau păcate secrete cu grele consecinţe. Cine altul decât un ­nebun ar putea să le conceapă cauză a vreunui lucru? Mărturia lor, durerea, e nebună ca şi ele, şi nicicum mai de temut decât iluziile demente pe care le apără, încercând să demonstreze că trebuie să mai fie adevă­rate.

Numai gândurile tale îţi cauzează durere. Nimic din afara minţii tale nu te poate răni sau leza în niciun fel. Nu există cauză dincolo de tine care să se poată abate asupra ta să te oprime. Nimeni în afară de tine nu te afectează. Nu există nimic în lume care să aibă puterea de-a te face bolnav sau trist, slab sau plăpând. Dar tu ai puterea să domini toate lucrurile pe care le vezi recunoscând pur şi simplu, ce eşti. În momentul în care percepi inofensivitatea din ele, îţi vor accepta voia sfântă ca a lor. Şi ce a fost văzut ca înfricoşător devine ­acum o sursă de inocenţă şi sfinţenie.

Sfântul meu frate, gândeşte-te puţin la următorul lucru: lumea pe care o vezi nu face nimic. Nu are nicidecum efecte. Ci reprezintă pur şi simplu ce gândeşti. Şi se va schimba complet când optezi să Îţi schimbi mentalitatea şi alegi bucuria lui Dumnezeu drept ceea ce vrei cu adevărat. Sinele tău radiază în această bucurie sfântă, ne­schimbat, neschimbător şi de neschimbat, în vecii vecilor. Chiar vrei să refuzi unui colţişor al minţii tale propria lui moştenire şi să îl ţii pe post de spital pentru durere, un loc nesănătos unde făpturile trebuie să vină, în final, să moară?

Lumea poate să pară că îţi cauzează durere. Şi totuşi, lumea, fără cauză fiind, nu are puterea de-a cauza. Efect fiind, nu poate produce efecte. Iluzie fiind, e ceea ce doreşti. Dorinţele tale deşarte reprezin­tă durerile ei. Dezideratele tale ciudate îi aduc vise rele. Gândurile tale moarte o învăluie în frică, în timp ce în iertarea ta plină de bunătate chiar trăieşte.

Durerea e gândul de rău luând formă şi făcând ravagii în sfântă mintea ta. Durerea e preţul de răscumpărare pe care l-ai plătit bucu­ros să nu fii liber. În durere, lui Dumnezeu I se refuză Fiul pe care îl iubeşte. În durere, frica pare să triumfe asupra iubirii, iar timpul să înlocuiască veşnicia şi Cerul. Iar lumea devine un loc plin de cruzi­me şi amărăciune, unde domină întristarea şi micile bucurii cedează în faţa atacului crâncen al durerii crunte ce aşteaptă să nefericească toată bucuria.

Depune-ţi armele şi intră fără apărare în locul tihnit în care pacea Cerului potoleşte lucrurile toate, în sfârşit. Depune-ţi toate gândurile de primejdie şi frică. Nu lăsa să intre cu tine niciun atac. Depune-ţi sabia nemiloasă a judecăţii pe care o ţii la propriul gât şi leapădă-ţi asalturile nimicitoare cu care cauţi să îţi ascunzi sfinţenia .

Aici vei înţelege că nu există durere. Aici îţi aparţine bucuria lui Dumnezeu. Azi e ziua în care ţi-e dat să înţelegi lecţia care conţi­ne toată puterea mântuirii. Iat-o: durerea e iluzie; bucuria, realitate.  Durerea e doar somn; bucuria este deşteptare. Durerea e amăgire; doar bucuria este adevăr.

     

     Şi iarăşi luăm singura decizie care poate fi luată vreodată: alegem între iluzii şi adevăr, între durere şi bucurie, între iad şi Cer. Să ne umple inimile recunoştinţa faţă de Profesorul nostru, căci suntem liberi să ne alegem bucuria în loc de durere, sfinţenia în locul păcatu­lui, pacea lui Dumnezeu în loc de conflict şi lumina Cerului în locul întunericului lumii.

Lectia 189 - marti, 3 mai

Lecţia 189

Simt în mine acum Iubirea lui Dumnezeu

Există o lumină în tine pe care lumea nu o poate percepe. Şi, cu ochii ei, nu vei vedea lumina aceasta, căci lumea te orbeşte. Dar ai ochi să o vezi. E acolo ca să te iuţi la ea. Nu a fost pusă în tine pentru a o feri de privirea ta. Lumina aceasta e o reflecţie a gândului pe care îl exersăm acum. Să simţi Iubirea lui Dumnezeu în tine înseamnă să vezi lumea cu alţi ochi, să o vezi sclipind de inocenţă, vibrând de speranţă, şi binecuvântată cu desăvârşită milostivire şi iubire.

Cui i-ar putea fi frică într-o lume ca aceasta? Ea te întâmpină cu căldură, se bucură că ai venit şi te ridică în slavă în timp ce te fereşte de orice formă de pericol şi durere. Îţi oferă o casă caldă şi plăcută în care să stai o vreme. Te binecuvântează toată ziua şi te veghează noaptea toată, paznic silenţios al sfântului tău somn. Ea vede mântuirea în tine şi ocroteşte lumina din tine, în care şi-o vede pe a ei. Îţi oferă florile ei şi zăpada ei, ca recunoştinţă pentru mărinimia de care dai dovadă.

Iată lumea pe care ţi-o dezvăluie Iubirea lui Dumnezeu. E atât de diferită de lumea pe care o vezi prin ochii întunecaţi ai răutăţii şi ai fricii, încât una o dezminte pe cealaltă. Numai una poate să fie percepută. Cealaltă nu are niciun înţeles. O lume în care iertarea se răsfrânge asupra tuturor şi pacea îşi oferă lumina blândă tuturor e de neconceput pentru cei ce văd o lume a urii pornite din atac, gata să se răzbune, să ucidă şi să distrugă.

Dar lumea urii e la fel de nevăzută şi de neconceput pentru cei ce simt în ei Iubirea lui Dumnezeu. Lumea lor reflectă tihna şi pacea care strălucesc în ei, blândeţea şi inocenţa pe care le văd înconjurându-i, bucuria cu care privesc din nesecatele fântâni ale bucuriei din interiorul lor. Ce au simţit în sinea lor ei şi privesc, şi îi văd reflecţia neîndoioasă pretutindeni.

Ce vrei să vezi? Ţi s-a dat de ales. Dar învaţă şi nu îţi lăsa mintea să uite această lege a vederii: vei vedea ce simţi în interior. Dacă în inimas ta îşi găseşte loc ura, vei percepe o lume înfricoşătoare, ţinută cu cruzime între degetele uscăţive ale morţii. Dacă simţi în tine Iubirea lui Dumnezeu, vei vedea în afară o lume a îndurării şi a iubirii.

Astăzi trecem de iluzii, căutând să ajungem la sâmburele de adevăr din noi şi să simţim tandreţea lui atotcuprinzătoare, Iubirea lui care ne ştie ca ea de perfecţi, vederea lui care e darul pe care ni-l acordă Iubirea lui. Învăţăm astăzi drumul. E la fel de sigur ca Iubirea însăşi, la care ne duce. Căci simplitatea lui evită capcanele pe care pretinsa raţiune a lumii, cu convoluţiile ei prosteşti, nu face decât să le ascundă.

Fă doar atât: opreşte-te şi leapădă-ţi toate gândurile despre ce eşti şi ce e Dumnezeu, toate conceptele pe care le-ai învăţat despre lume, toate imaginile pe care le deţii despre tine însuţi. Goleşte-ţi mintea de tot ce crede că e adevărat sau fals, sau bun sau rău, de fiecare gând pe care îl judecă valoros şi de toate ideile de care îi e ruşine. Nu te agăţa de nimic. Nu adu cu tine niciun gând învăţat din trecut, nicio convingere dinainte învăţată din orice. Uită de lumea aceasta, uită de cursul acesta şi vino cu mâinile întru totul goale la Dumnezeul tău.

Oare nu El e Cel Ce ştie cum să ajungă la tine? Nu e nevoie să ştii cum să ajungi la El. Rolul tău e doar acela de-a lăsa să fie înlătura­te - în linişte şi pentru totdeauna - toate obstacolele pe care le-ai ridicat între Fiu şi Dumnezeu Tatăl. Ca răspuns voios şi imediat, Dumnezeu Îşi va îndeplini Propriul rol. Cere şi vei primi. Dar să nu Îi impui nimic şi să nu Îi indici lui Dumnezeu pe ce drum să îţi apară. Modul de-a ajunge la El e pur şi simplu acela de-a-L lăsa să fie. Căci aşa se proclamă şi realitatea ta.        

Aşa că astăzi nu alegem cum să mergem la El. Ci alegem să Îl lă­săm să vină. Şi, cu această hotărâre, ne odihnim. Şi, într-ale noastre inimi tăcute şi minţi deschise, Iubirea Lui îşi va croi singură drum. Ce nu a fost negat precis există, dacă e să fie adevărat şi poate fi atins cu siguranţă. Dumnezeu Îşi cunoaşte Fiul şi ştie cum să ajungă la el. Nu e nevoie să Îi arate Fiul cum să îl găsească. Prin fiecare uşă deschisă, Iubirea Lui răzbate din locaşul ei lăuntric şi aprinde lumea de inocenţă.

Tată, nu ştim cum să ajungem la Tine. Dar Te-am chemat şi ne-ai răs­puns. Nu ne vom amesteca. Căile mântuirii nu sunt ale noastre, căci Ţie Îţi aparţin. Şi numai la Tine le căutăm. Mâinile noastre sunt deschise să Îţi primească darurile. Nu avem gânduri de gândit separat de Tine, şi nu nutrim convingeri despre ce suntem sau despre Cine ne-a creat. A Ta este calea pe care vrem să o găsim şi să o urmăm. Şi Îţi cerem ca numai Voia Ta, care este şi a noastră, să se facă în noi şi în lume, ca să devină acum o parte din Cer. Amin.

Lectia 188 - duminica, 1 mai

 Lecţia 188

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în mine

De ce ai aştepta Cerul? Cei ce caută lumina pur şi simplu îşi acoperă ochii. Lumina e în ei acum. Iluminarea nu e ­decât o recunoaştere, şi nicidecum o transformare. Lumina nu e  din lume, dar tu, care porţi lumina în tine, eşti străin aici şi tu. Lumina a venit cu tine din casa în care te-ai născut, şi a rămas cu tine pentru că este a ta. E singurul lucru pe care îl aduci cu tine de la Cel Ce  e Sursa ta. Ea străluceşte în tine pentru că îţi luminează casa, şi te duce înapoi de unde a venit şi unde eşti acasă.

Lumina aceasta nu poate fi pierdută. De ce ai aştepta să o găseşti ­în viitor sau ai crede că s-a pierdut deja sau că nici nu a fost? E atât ­de uşor de văzut, încât argumentele care arată că nu există devin ridicole. Cine poate nega prezenţa unui lucru pe care îl vede în sinea lui? Nu e greu să priveşti lăuntric, căci acolo începe toată viziunea. Nu există imagine, de vis sau dintr-o Sursă mai adevărată, care să nu fie decât umbra celor văzute prin viziune lăuntrică. Acolo începe percepţia şi tot acolo se sfârşeşte. Nu are altă sursă.

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în tine şi, din inima ta, se extinde de jur împrejurul lumii. Se opreşte să mângâie fiecare făptură, lăsându-i câte o binecuvântare care rămâne cu ea în vecii vecilor. Ce dă ea trebuie să fie veşnic. Ea alungă toate gândurile cele efemere şi fără valoare. Aduce reînnoire tuturor inimilor obosite şi luminează, în trecerea ei, toată viziunea. Toate darurile ei sunt date tuturor şi toţi se unesc să îţi aducă mulţumiri ţie, care dai, şi ţie, care ai primit.

Strălucirea din mintea ta aminteşte lumii ce a uitat, iar lumea îţi redă această amintire ţie. Din tine, mântuirea emană daruri incomensurabile, date şi înapoiate. Ţie, dătătorul darului, Dumnezeu Însuşi îţi aduce mulţumiri. Şi, în urma binecuvântării lui, Lumina din tine străluceşte şi mai tare, sporind darurile pe care le ai de oferit ­lumii.

Pacea lui Dumnezeu nu poate să fie stăvilită. Cine o recunoaşte ­în sinea lui trebuie să o dea. Iar mijloacele prin care o dă sunt accesibile înţelegerii lui. El iartă pentru că a recunoscut adevărul în ­sinea lui. Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în tine şi în toate făpturile. În linişte, e universal adeverită. Căci ce vede viziunea ta lăuntrică e modul în care percepi universul.

Stai liniştit şi închide-ţi ochii. Lumina din tine este de ajuns. De ­una singură, are puterea să îţi dea darul vederii. Exclude lumea exterioară şi lasă-ţi gândurile să zboare la pacea din interior. Ele ştiu drumul. Căci gândurile oneste, nepătate de visul lucrurilor lumeşti din afara ta, devin mesagerele sfinte ale lui Dumnezeu Însuşi.

Gândurile acestea le gândeşti cu El. Ele îşi recunosc casa. Şi indică s­igur Sursa lor, Unde Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt una. Pacea lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, dar ele trebuie să rămână şi cu tine, căci s-au născut în mintea ta, aşa cum s-au născut şi ale tale într-a lui Dumnezeu. Ele te readuc la pace, de unde au venit doar pentru a-ţi reaminti cum trebuie să revii.

Ele iau aminte la Vocea Tatălui tău când tu refuzi să asculţi. Şi te îndeamnă cu blândeţe să accepţi Cuvântul Lui drept ce eşti, în locul fanteziilor şi al umbrelor. Ele îţi reamintesc că eşti cocreatorul tutu­ror făpturilor. Căci, aşa cum străluceşte pacea lui Dumnezeu în tine, trebuie să strălucească şi asupra lor.

Astăzi exersăm apropierea de lumina din noi. Ne luăm gândurile hoinare şi le readucem cu blândeţe acolo unde se aliniază cu toate gândurile pe care le împărtăşim cu Dumnezeu. Nu le vom lăsa să rătăcească. Lăsăm lumina din minţile noastre să le îndrume să vină acasă. Noi le-am trădat, poruncindu-le să plece de la noi. Dar acum le chemăm înapoi, şi le curăţăm bine de deziderate bizare şi dorinţe dezordonate. Le refacem sfinţenia moştenirii lor.

Aşa ni se refac şi minţile odată cu ele, şi adeverim că pacea lui Dumnezeu mai străluceşte în noi şi, din noi, spre toate făpturile care împărtăşesc viaţa noastră. Le vom ierta pe toate, absolvind lumea întreagă de ce am crezut că ne-a făcut. Căci noi suntem cei care facem lumea aşa cum vrem să o avem. Acum alegem să fie inocentă, lipsită de păcat şi deschisă la mântuire. Şi ne punem asupra ei bine­cuvântarea mântuitoare, spunând:

Pacea lui Dumnezeu străluceşte acum în mine.

În pacea aceea, să strălucească asupra mea lucrurile toate. Şi să le binecuvântez cu lumina din mine.

Lectia 187 - vineri, 29 aprilie

Lecţia 187

Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi

Nimeni nu poate da dacă nu are. De fapt, dând dovedeşti că ai. Am mai făcut această afirmaţie. Nu asta pare să o facă greu de crezut. Nimeni nu se poate îndoi că trebuie mai întâi să posezi ce vrei să dai. La faza a doua însă, lumea şi percepţia adevărată sunt divergente. Odată ce ai avut şi ai dat, lumea afirmă că ai pierdut ce ai posedat. Adevărul susţine că, dând, vei spori ce posezi.

Cum e posibil? Căci e sigur că, dacă dai un lucru finit, ochii trupului tău nu îl vor percepe ca al tău. Am învăţat însă că lucrurile reprezintă gândurile ce le fac. Şi nu îţi lipseşte dovada că, atunci când  dai idei, le întăreşti în propria ta minte. Poate că forma în care pare să apară gândul e schimbată când e dat. Dar el trebuie să revină la cel care îl dă. Iar forma pe care o ia nu poate fi mai puţin acceptabilă. Ci trebuie să fie mai acceptabilă.

Ideile trebuie mai întâi să îţi aparţină înainte de-a le da. Dacă e să mântuieşti lumea, accepţi mai întâi mântuirea pentru tine însuţi. Dar nu vei crede că s-a înfăptuit până nu vei vedea miracolele pe care le aduce tuturor celor pe care îi vezi. Aici se lămureşte ideea de a da, căpătând un înţeles. Acum poţi să percepi că, dând, ţi-ai sporit averea.

Protejează toate lucrurile pe care le preţuieşti prin actul de-a le ­da, şi vei fi sigur că nu le vei pierde niciodată. Aşa ţi se arată că ceea ­ce ai crezut că nu ai e al tău. Dar să nu îi preţuieşti forma. Căci ea se va schimba şi va deveni, cu timpul de nerecunoscut, oricât de mult ­încerci să o fereşti. Nicio formă nu durează. Gândul din spatele formei lucrurilor e cel ce trăieşte inalterabil.

Dă bucuros. Nu poţi decât să câştigi din asta. Gândul rămâne şi se întăreşte prin faptul că e dat. Gândurile se extind când sunt ­împărtăşite, căci nu pot fi pierdute, Nu există dătător şi primitir în sensul în care îi concepe lumea. Există un dătător care păstrează; ­un altul care va şi da. Şi amândoi trebuie să câştige în urma acestui ­schimb, căci fiecare o să aibă gândul în forma care îl ajută cel mai mult. Ce pare să piardă e întotdeauna ceva ce o să preţuiască mai puţin decât ce i se va returna precis.

Nu uita niciodată că nu îti dai decât ţie însuţi. Cine înţelege ce înseamnă să dai nu poate decât să râdă de ideea sacrificiului. Şi nu poate să nu recunoască numeroasele forme pe care le poate lu­a sacrificiul. El râde totodată de durere şi pierdere, de boală şi de necaz, de sărăcie, foamete şi moarte. El recunoaşte că sacrificiul rămâne singura idee care stă în spatele tuturor acestor lucruri, şi, în duioasele lui hohote de râs, sunt vindecate toate.

Iluzia recunoscută trebuie să dispară. Nu accepta suferinţa, şi vei înlătura gândul suferinţei. Binecuvântarea ta se opreşte asupra tuturor celor care suferă, când alegi să vezi toată suferinţa drept ceea ce este. Gândul sacrificiului dă naştere la toate formele pe care pare să le ia suferinta. Iar sacrificiul este o idee atât de smintită, încât sănatatea mintală o alungă imediat.

Să nu crezi niciodată că poţi sacrifica. Nu e loc de sacrificiu în ce are valoare. Dacă se iveşte gândul, însăşi prezenţa lui arată că a apărut o greşeală şi că trebuie făcută o corecţie. Binecuvântarea ta o va corecta. Dată mai întâi ţie, e acum a ta pentru a o da şi tu. Nicio formă de sacrificiu şi de suferinţă nu poate ţine mult în faţa celui care s-a iertat şi s-a binecuvântat pe sine însuşi.

Crinii pe care ţi-i oferă fratele tău sunt puşi pe altarul tău, alături de cei pe care îi oferi tu lui. Cui i-ar putea fi frică să vadă o sfinţenie atât de minunată? Marea iluzie a fricii de Dumnezeu se reduce la nimic înaintea purităţii pe care o vei vedea aici. Să nu îţi fie frică să te uiţi. Fericirea pe care o vei vedea va îndepărta tot gândul formei şi va lăsa în schimb darul desăvârşit - veşnic prezent, veşnic în creş­tere, veşnic al tău, veşnic dat.

Acum suntem una în gând, căci frica a dispărut. Şi aici, înaintea altarului închinat unui singur Dumnezeu, unui singur Tată, unui singur Creator şi unui singur Gând, stăm laolaltă ca un singur Fiu al lui Dumnezeu. Neseparaţi de Cel Care e Sursa noastră, nedistanţaţi de singurul frate care face parte din singurul nostru Sine, a Cărui inocenţă ne-a unit pe toţi într-unul singur, stăm în fericire şi dăm aşa cun primim. Numele lui Dumnezeu e pe buzele noastre. Şi, privind lăuntric, vedem puritatea Cerului strălucind în propria noastră reflecţie a Iubirii Tatălui nostru.

Acum suntem binecuvântaţi şi acum binecuvântăm lumea. Ce am văzut vom şi extinde, căci vrem să se vadă pretutindeni. Vrem să vedem cum străluceşte de harul lui Dumnezeu în toţi. Nu vrem să se refuze niciunui lucru pe care îl vedem. Şi, pentru a ne asigura că această viziune sfântă e a noastră, o oferim tuturor lucrurilor pe care le vedem. Căci, unde o vedem, ni se va înapoia sub forma crinilor pe care îi putem pune pe altarul nostru, făcând din el o casă a Inocenţei, Care săIăşluieşte în noi şi ne oferă Sfinţenia Lui să fie a noastră.