Lectia 180 - sambata, 16 aprilie

 LECTIA 180

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (169) Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat.

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (170) Nu există cruzime în Dumnezeu şi nici in mine.   

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 179 - vineri, 15 aprilie

LECTIA 179

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (167) Există o singură viaţă şi pe aceea o împărtăşesc cu Dumnezeu.

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (168) Harul Tău îmi este dat. Îl revendic acum.                                                                 

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 178 - joi, 14 aprilie

 LECTIA 178

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (165) Mintea mea să nu nege Gândul lui Dumnezeu.

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (166) Mi s-au încredinţat darurile lui Dumnezeu.                                                                  

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 177 - miercuri, 13 aprilie

LECTIA 177

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

1. (163) Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (164) Acum suntem una cu Cel Care e Sursa noastră.       

         Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 176 - marti, 12 aprilie

LECTIA 176

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (161) Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu.

              Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (162) Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.

             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 175 - luni, 11 aprilie

LECTIA 175

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (159) Dau miracolele pe care le-am primit.

             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (160) Sunt acasă. Frica e străinul aici.

            Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 174 - duminica, 10 aprilie

LECTIA 174

          Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (157) Vreau să intru acum în Prezenţa Lui.

           Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (158) Astăzi învăţ să dau cum primesc.

           Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 173 - sambata, 9 aprilie

 LECTIA 173

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (155) Mă voi da la o parte şi Îl voi lăsa pe El să mă călăuzească.

             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (156) Merg cu Dumnezeu într-o sfinţenie desăvârşită.

            Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 172 - vineri, 8 aprilie

LECTIA 172

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (153) În neapărarea mea stă siguranţa mea.

             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (154) Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu.

             Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 171 - joi, 7 aprilie

RECAPITULAREA a V-a

Introducere

Acum recapitulăm din nou. De data aceasta suntem gata să dedicăm mai mult timp şi efort lucrului pe care îl întreprindem. Recunoaştem că ne pregătim pentru o altă fază a înţelegerii. Vrem să facem acest pas cu totul, ca să înaintăm, din nou, mai siguri, mai sinceri şi mai credincioşi. Paşii nu ne-au fost neşovăielnici, şi îndoielile ne-au făcut să înaintăm încet şi incert pe făgaşul pe care ni-l prezintă acest curs. Acum însă iubim pasul, căci ne apropiem de o certitudine mai mare, de un scop mai ferm şi de un ţel mai sigur.

Tată, fă-ne paşii fermi. Fă să ne amuţească îndoielile, să ni se potolească minţile, şi apoi vorbeşte-ne. Nu avem cuvinte să Iti dăm. Vrem doar să ascultăm Cuvântul Tău şi să ni-l însuşim. Indrumă-ne eforturile de-a exersa, aşa cum îţi îndrumă un tată copilaşul pe un făgaş pe care acesta nu îl înţelege. Şi totuşi, îl urmează, sigur că e ocrotit pentru că tatăL merge chiar în faţa lui. 

Aşa că Iţi aducem Tie eforturile noastre de-a exersa. Şi, dacă ne vom poticni, Tu ne vei ridica. Dacă uităm drumul, contăm pe sigura Ta aducere aminte. Ne vom abate din drum, dar Tu nu vei uita să ne chemi înapoi. Grăbeşte-ne acum paşii, ca să venim mai sigur şi mai grabnic la Tine. Şi acceptăm Cuvântul pe care ni-l oferi să ne unifice exerciţiile, în timp ce recapitulăm gândurile pe care ni le-ai dat.

Iată gândul care va precede gândurile pe care le recapitulăm. Fiecare dintre ele lămureşte câte un aspect al acestui gând sau îl ajută să devină mai semnificativ, mai personal şi mai adevărat, mai apt să descrie sfântul Sine pe care Îl împărtăşim şi pe care ne pregătim acum să Îl cunoaştem din nou:

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Doar Sinele acesta cunoaşte Iubirea. Doar Sinele acesta e întru totul consecvent în Gândurile Sale; Îşi cunoaşte Creatorul, Se înţelege pe Sine, e perfect în cunoaşterea Sa şi în Iubirea Sa, şi nu deviază niciodată de la starea Sa constantă de uniune cu Tatăl Său şi cu Sine Însuşi.

Iată ce ne aşteaptă la capătul călătoriei. Fiecare pas pe care îl facem ne aduce un pic mai aproape de el. Recapitularea de faţă va scurta timpul incomensurabil, dacă ţinem minte că acesta rămâne obiectivul nostru şi că, exersând, tocmai de asta ne apropiem. Să ne ridicăm inimile din colb la viaţă, amintindu-ne că asta ni s-a făgăduit şi că tocmai de asta ni s-a trimis cursul, să ne deschidă calea luminii şi să ne înveţe, pas cu pas, cum să revenim la Sinele veşnic pe care am crezut că L-am pierdut.

Eu fac călătoria cu tine. Căci îţi împărtăşesc îndoielile şi fricile o vreme, ca să poţi veni la mine, care recunosc calea pe care se înfrâng toate frieile şi îndoielile. Mergem împreună şi trebuie să înţeleg incertitudinea şi durerea, deşi ştiu că nu au niciun înţeles. Dar un mântuitor trebuie să rămână cu cei pe care îi învaţă, văzând ce văd şi ei, dar ţinând minte totodată ce drum l-a scos afară, şi te va scoate acum pe tine, odată cu el. Fiul lui Dumnezeu e răstignit până nu  străbaţi drumul cu mine.

Învierea mea revine de fiecare dată când îmi duc cu bine câte un frate la locul unde călătoria e încheiată şi uitată. Mă reînnoiesc de fiecare dată câte un frate învaţă că există o cale de ieşire din durere şi din chin. Renasc de fiecare dată mintea câte unui frate se îndreaptă spre lumina din el şi mă caută. Nu am uitat pe nimeni. Ajută-mă acum să te conduc înapoi la locul unde a început călătoria, să mai alegi o dată, cu mine.

Eliberează-mă exersând încă o dată gândurile pe care ţi le-am adus de la Cel Care îţi vede nevoia cruntă şi cunoaşte răspunsul pe care i l-a dat Dumnezeu. Impreună recapitulăm aceste gânduri. Impreună le consacrăm timpul şi efortul nostru. Şi împreună le vom preda fraţilor noştri. Dumnezeu nu vrea Cerul să fie incomplet. Cerul te aşteaptă, ca mine. Sunt incomplet fără partea ta din mine. Şi, în timp ce mă reîntregesc, ne îndreptăm spre străbuna noastră casă, pregătită pentru noi dinainte de-a fi timpul şi păstrată neschimbată de timp, imaculată şi sigură, cum va fi în final când timpul se va isprăvi.

Aşa că lasă recapitularea de faţă să fie darul pe care mi-l dai. Căci de atâta am nevoie să auzi cuvintele pe care le rostesc şi să le dai lumii. Tu eşti vocea mea, ochii mei, picioarele mele, mâinile mele prin care mântuiesc lumea. Sinele din care te chem nu e decât al tău. La El mergem împreună, Ia mâna fratelui tău, căci nu e o cale pe care o străbatem singuri. În fratele tău merg cu tine şi tu cu mine. TatăI nostru Îşi voieşte Fiul una cu El. Ce - din câte sunt şi trăiesc - nu e atunci una cu tine?

Lasă recapitularea de faţă să devină un timp în care împărtăşim o nouă trăire pentru tine, şi totuşi una ca timpul de veche, şi chiar mai veche. Sfinţească-se Numele tău. Fie slava ta de-a pururea nepângărită. Şi întregimea ta acum deplină, cum a stabilit-o Dumnezeu.

Tu eşti Fiul Lui, întregindu-l extensia cu a ta. Nu facem decât să     exersăm un adevăr străvechi, .pe care l-am ştiut dinainte ca iluza să pară a  acapara lumea. Şi reamintim lumii ca e libera de toate iluziile, de fiecare data când spunem:

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

Cu asta ne începem fiecare zi de recapitulare. Cu asta ne îcepem şi ne încheiem fiecare interval practic. Şi tot cu gândul acesta adormim, pentru a ne trezi din nou cu aceleaşi cuvinte pe buze, să  salutăm o nouă zi. Nu există gând recapitulat pe care să nu îl învăluim cu el, şi folosim gândurile pentrp a-l ţine viu în minte şi limpede în amintire pe tot parcursul zilei. In felul acesta, când vom încheia această recapitulare, vom recunoaşte adevărul cuvintelor pe care le  rostim.

Cuvintele însă nu sunt decât nişte auxiliare, care, cu excepţia începutului şi sfârşitului intervalelor practice, trebuie folosite.doar pentru a rechema mintea, după nevoie, la scopul ei. Ne punem credinţa în trăirea care ne vine exersând, şi nu în mijloacele pe care Ie folosim. Aşteptăm trăirea  si recunoaştem că numai aici stă puterea de convingere. Folosim cuvintele şi încercăm tot mereu să trecem dincolo de ele şi să ajungem la înţelesul lor, care le depăşeşte cu mult sunetul. Sunetul se stinge şi dispare, pe măsura ce ne apropiem de Sursa înţelesului. Şi Aici ne găsim odihna.

LECTIA 171

Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu

1. (151) Toate lucrurile sunt ecouri ale Vocii pentru Dumnezeu.

        Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

2. (152) Puterea de decizie îmi aparţine.

       Dumnezeu e numai Iubire şi, de aceea, tot asta sunt şi eu.

Lectia 170 - miercuri, 6 aprilie

LECTIA 170

Nu există cruzime în Dumnezeu şi nici în minte

Nimeni nu atacă fără intenţia de-a leza. Asta nu poate avea excepţie. Când crezi că ataci în legitimă apărare, dai de înţeles că fi crud e o protecţie; că eşti în siguranţă datorită cruzimii. Dai de înţeles că a leza pe altcineva îţi aduce libertate. Şi că a ataca înseamna a da starea în care te afli pe ceva mai bun, mai sigur, mai ferit de invazii periculoase şi de frică.

Ce smintită e ideea că a ataca înseamnă a te apăra împotriva fricii ! Căci aici e zămislită frica, şi cu sânge e hrănită să crească şi să dospească şi să pocnească.  Aşa ocroteşti frica, nu scapi de ea. Astă  învăţăm o lecţie care te poate scuti de mai multe amânări şi chinuri inutile decât îţi poţi imagina. Iat-o:

Tu faci lucrul de care te aperi şi, apărându-te de el, îl faci real şi inevitabil. Depune-ţi armele, căci numai atunci percepi că este fals.

Pari să ataci duşmanul din afară. Dar apărarea ta îţi furnizează un duşman interior; un gând străin care se războieşte cu tine şi te privează de pace, împărţindu-ţi mintea în două tabere care par total ireconciliabile. Căci iubirea are acum un "duşman", un opus; ia frica, străinul, are nevoie acum de apărarea ta împotriva ameninţări pe care o prezintă ceea ce eşti cu adevărat.

Dacă te gândeşti atent prin ce mijloace închipuita ta autoapărare ajunge să îşi croiască drumul ei imaginar, vei percepe premisele care stau la baza ideii. În primul rând, e evident că ideile trebuie să îşi părăsească sursa, căci tu eşti cel care lansează atacul şi trebuie să îţi părăsească sursa, căci tu esti cel care lanseaya atacul si trebuie sa îl fi conceput mai întâi.  Ataci însă în afara ta, şi îţi separi mintea de cel ce urmează să fie atacat, pe deplin încredinţat că dezbinarea pe care ai făcut-o e reală.

În al doilea rând, atributele iubirii sunt conferite "duşmanului" ei. Căci frica devine siguranţa ta şi protectoarea păcii tale, la care vii  să îţi cauţi alinarea, să scapi de îndoieli despre puterea ta şi să îţi găseşti speranţa odihnei într-o linişte fără vise. Şi, în timp ce iubirea e jupuită de ce îi aparţine ei şi numai ei, iubirea e înzestrată cu atribute ale fricii. Căci iubirea ţi-ar cere să renunţi la toată apărarea ca la o simplă prostie. Şi atunci armele tale chiar că s-ar face pulbere şi praf.

Căci asta şi sunt.

Cu iubirea prefăcută în duşman, cruzimea trebuie să devină un dumnezeu. Iar dumnezeii pretind de la cei ce Ii se închină să se supună dictatelor lor şi să refuze să le pună sub semnul întrebării.  Celor ce întreabă dacă pretenţiile sunt rezonabile sau sănătoase li aplică neîndurător o pedeapsă aspră. Duşmanii lor sunt cei nerezonabili şi demenţi, în timp ce ei sunt întotdeauna milostivi şi drepţi.

Astăzi privim imparţiali dumnezeul acesta crud. Şi remarcăm că, deşi buzele îi sunt mânjite de sânge şi pare să ţâşnească foc din el, nu e făcut decât din piatră. Nu poate face nimic. Nu e nevoie să sfidăm puterea. Nu are aşa ceva. Iar cei care îşi văd în el siguranţa nu au niciun păzitor, nicio putere la care să apeleze în caz de primejdie şi niciun oştean vânjos care să se bată pentru ei. 

 Acest moment poate fi groaznic. Dar poate fi şi clipa eliberarii tale dintr-o robie abjectă. Stând dinaintea acestui idol, văzându-l exact aşa cum este, alegi. 0are îi vei restitui iubirii ce ai căutat:să îi smulgi şi să aşezi în faţa acestei bucăţi de piatră fără minte? Sau îţi vei  face un alt Idol pentru a-l înlocui ? Caci dumnezeul cruzimii ia  multe forme. Poţi găsi alta. 

Dar să nu crezi că frica e modalitatea de-a scăpa de toată frica.  Să ne amintim ce a subliniat textul despre obstacolele din calea păcii .Ultimul, cel mai greu de crezut că nu este nimic, şi un obstacol aparent având înfăţişarea unui bloc solid, impenetrabil, înfricoşător şi insurmontabil, e frica de Dumnezeu Însuşi. Iată premisa fundamentală, care înscăunează gândul fricii la rang de dumnezeu. Căci frica e iubită de cei ce o venerează, iar iubirea pare să fie investită acum, cu cruzime. 

De unde provine credinţa total dementă în dumnezei ai răzbunării? Iubirea nu şi-a confundat atributele cu ale fricii. Dar cei care închină fricii trebuie să îşi perceapă propria confuzie în fricii; cruzimea ei acum ca parte din iubire. Şi ce devine mai înfricoşător decât Însăşi Inima Iubirii? Sângele pare să fie pe Buzele  Lui, focul vine de la El. Şi e mai îngrozitor decât orice, de o cruzime de neconceput, trăznindu-i pe toţi care Îl recunosc ca Dumnezeul lor.

Ce alegi astăzi e cert. Căci priveşti pentru ultima oară această bucată de piatră cioplită pe care ai făcut-o, şi nu îi mai spui dumnezeu.

 Ai mai ajuns în acest loc, dar ai ales ca dumnezeul acesta crud să rămână cu tine sub încă o formă. Aşa că frica de Dumnezeu s-a întors şi ea cu tine. De data aceasta o laşi acolo. Şi, uşurat de povara ei, te întorci într-o lume nouă pe care nu o vezi cu ochii ei nevăzători, ci cu viziune a pe care ţi-a redat-o alegerea ta. .

Acum, ochii tăi îi aparţin lui Cristos, şi El priveşte acum prin ei. Acum, vocea ta îi aparţine lui Dumnezeu şi e ecoul alei Sale. Şi, tot acum, inima ta rămâne împăcată pentru totdeauna. L-ai ales pe El în locul idolilor, iar atributele tale, date de Creatorul tău, îţi sunt restituite în sfârşit. Chemarea pentru Dumnezeu s-a auzit şi şi-a primit răspunsul. Acum, frica a făcut loc iubirii, în timp ce Dumnezeu Însuşi înlocuieşte cruzimea.

 Tată, suntem ca Tine. Nici strop de Cruzime nu zace în noi, căci nu e nici strop de ea în Tine. Pacea Ta e a noastră. Şi binecuvântăm lumea cu ce am primit numai de la Tine. Mai alegem o dată, alegând pentru toţi fraţii noştri, ştiind că sunt una cu noi. Le aducem mântuirea Ta, după cum am primit-o acum. Şi aducem mulţumiri celor ce ne întregesc. În ei vedem slava Ta şi în ei ne găsim pacea. Sfinţi suntem pentru că Sfinţenia Ta ne-a eliberat. Şi aducem mulţumiri. Amin.

Lectia 169 - marti, 5 aprilie

LECTIA 169

Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat

Harul e un aspect al Iubirii lui Dumnezeu foarte asemănător stării care domneste în unitatea adevărului. E cea mai înaltă aspiraţie a lumii, căci duce cu totul dincolo de lume. Deşi întrece învătarea este obiectivul învăţării, căci harul nu poate veni până nu se pregăteşte mintea pentru adevărata acceptare. Harulle devine pe loc celor care au pregătit o masă unde poate fi aşezat cu gingăşie şi pri mit de bunăvoie; un altar curat şi sfânt pentru acest dar.

Harul e acceptarea Iubirii lui Dumnezeu într-o lume a urii şi a fricii aparente. Numai prin har dispar frica şi ura, căci harul prezinta o altă  stare atât de opusă la tot ce conţine lumea, încât cei ale căror minţi, sunt luminate de darul harului nu pot să creadă că lumea fricii e realitate.

Harul nu se învaţă. Ultimul pas trebuie să treacă dincolo de toată· învăţarea. Harul nu e obiectivul pe care aspiră să îl atingă acest curs.

Dar ne pregătim pentru har în sensul că o minte deschisă poate să audă Deşteptarea. Nu e complet închisă la Vocea lui Dumnezeu devenit conştientă că există lucruri pe care nu le ştie, aşa că e gata să accepte o stare complet diferită de trăirea cu care s-a familiarizat.

Am dat poate impresia că ne contrazicem afirmaţia potrivit căreia revelaţia că Tatăl şi Fiul sunt una s-a stabilit deja. Dar am mai· spus că mintea determină când va fi momentul respectiv şi că l-a şi determinat. Şi totuşi, te îndemnăm din răsputeri să stai mărturie pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a grăbi trăirea adevărului şi a-i accelera sosirea în fiecare minte care recunoaşte efectele adevărului asupra ta.

Unitatea este pur şi simplu ideea că Dumnezeu este. Şi, în Fiinţa Lui, El cuprinde toate lucrurile. Nicio minte nu conţine altceva decât pe El. Spunem "Dumnezeu este" şi apoi tăcem, căci - în cunoaşterea' aceasta - cuvintele nu au niciun înteles. Nu sunt buze să le rostească, şi nicio parte a minţii suficient de distinctă să se simtă conştientă acum de ceva ne-ea..S-a unit cu Sursa ei. Şi, exact ca Sursa ei, ea pur şi simplu este.

Nu e ceva despre care poţi vorbi sau scrie, şi nici ceva la care să te poţi gândi. E ceva ce vine în fiecare minte când s-a dat complet şi s-a primit complet recunoaşterea totală că voia ei e a lui Dumnezeu.

E ceva ce readuce mintea în prezentul nesfârşit, unde trecutul ;i viitorul sunt de neconceput. E ceva ce depăşeşte mântuirea, ceva ce stă dincolo de ideea de timp, de iertare şi de sfânta faţă a lui Cristos.Fiullui Dumnezeu. a dispărut pur şi simplu în Tatăl său, exact ca fatăI său în el. Lumea nu a existat deloc. Veşnicia rămâne o stare constantă.

Asta e ceva ce depăşeşte trăirea pe care încercăm să o grăbim.

Dar  iertarea, predată şi învăţată, aduce cu ea trăirile care adeveresc că se apropie acum momentul stabilit de minte să abandoneze totul în afară de asta. Nu îl grăbim, de parcă ce vei oferi a fost ascuns de Cel Ce ne predă semnificaþia iertării.

Toată învăţarea a fost deja în Mintea Lui, desăvârşită şi deplină.EI a recunoscut tot ce ar avea timpul de dat şi a dat totul tuturor minţilor, ca fiecare să. poată hotărî - dintr-un punct în care timpul s-a sfârşit - când va fi eliberată pentru revelaţie şi veşnicie. Am spus deja de câteva ori că nu faci decât să întreprinzi o călătorie gata încheiată.

Căci unitatea trebuie să fie aici. Indiferent care ar fi momentul pe are care şi l-a stabilit mintea pentru revelaţie, el e total irelevant pentru ceea ce trebuie să fie o stare constantă, de-a pururi cum a fost mereu, ramânând de-a pururi aşa cum e acum. Noi ne preluăm pur şi simlu rolul desemnat demult, pe deplin recunoscut ca perfect îndeplinit de Cel Ce a scris scenariul mântuirii în Numele Creatorului Său si în Numele Fiului Creatorului Său.

Nu e nevoie să aducem lămuriri suplimentare pentru ceva ce nimeni de aici nu poate să înţeleagă. Când va veni revelaţia unităţii tale, se va cunoaşte şi înţelege pe deplin. Acum avem de muncit, entru că cei aflaţi în timp pot vorbi de lucruri de dincolo şi pot ascuIta cuvinte care încearcă să explice că ceea ce stă încă să vină a ş ai trecut. Oare ce înţeles pot să transmită cuvintele acestea celor ce stau că să numere orele, şi se scoală, lucrează şi se culcă în funcţie de mersul lor?

Ajunge, atunci, că ai de muncit pentru a-ţi juca rolul. Sfârşitul trebuie să îţi rămână obscur până nu închei de făcut partea ce îţi revine. Nu contează. Căci de partea ta continuă să depindă tot restul. Când preiei rolul care ţi s-a desemnat, mântuirea se apropie încă un pic de fiecare inimă incertă care nu bate încă la unison cu umnezeu.

Iertarea este tema principală care străbate mântuirea de la cap la coadă, ţinându-i toate părţile în relaţii semnificative, cursul direcţionat şi rezultatul sigur. Iar acum cerem har, darul final pe care îl poate acorda mântuirea. Trăirea pe care o aduce harul se va sfârşi în timp, căci harul prefigurează Cerul, dar nu înlocuieşte ideea de timp ecât pentru puţină vreme.

Intervalul acesta este de ajuns. Aici se depun miracolele, să le înapoiezi din clipe sfinte pe care le primeşti, prin har în trăirea ta, tuturor celor ce văd lumina care stăruie pe faţa ta. Ce să fie faţa lui Cristos, dacă nu faţa celui ce a intrat o clipă în veşnicie şi a adus de  acolo, ca să binecuvânteze lumea, o reflecţie clară a unitătii pe care a simţit-o timp de o clipă? Cum ai putea să o dobândeşti, în sfârşi pentru totdeauna, cât timp o parte din tine rămâne pe dinafară,.neştiutoare, netrezită şi având nevoie de tine ca martor al adevărului?

Fii recunoscător că te întorci, pe cât ai fost de bucuros să pleci o clipă, şi acceptă darurile pe care ţi le-a procurat harul. Le aduci înapoi la tine însuţi. Iar revelaţia nu e cu mult în urmă. Venirea ei este  asigurată. Cerem har şi trăirea care vine din har. Primim cu bucurie eliberarea pe care le-o oferă tuturor. Nu cerem ce nu e de cerut.Nu ne uităm mai departe de ce poate da harul. Căci asta putem da în harul care ne-a fost dat.

Ce ne propunem azi să învăţăm nu merge mai departe de această rugăciune. In lume însă, ce poate fi mai mult decât ce îi cerem azi Celui Care dă harul pe care îl cerem, după cum i s-a dat şi Lui?

Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat.

Prin har dau. Prin har voi elibera.

Lectia 168 - luni, 4 aprilie

LECTIA 168

Harul Tău îmi este dat. Îl revendic acum

Dumnezeu ne vorbeşte. Să nu Îi vorbim şi noi? El nu este distant. Nu face nicio încercare să Se ascundă de noi. Noi încercăm să ne asccndem de El şi suferim de amăgire. El rămâne întru totul accesibil.

Îşi iubeşte Fiul. Nu exis!ă altă certitudine în afară de aceasta, dar aceasta este de ajuns. El Işi va iubi Fiul de-a pururi. Când rămâne adormită, El îl iubeşte în continuare.Iar, când i se trezeşte mintea, El îl iubeşte cu o Iubire de-a pururi neschimbătoare.

Dacă ai cunoaşte semnificaţia Iubirii Lui, speranţa şi ar fi cu neputinţă. Căci speranţa ar fi satisfăcută pentru iar disperarea de orice fel ar fi de neconceput. Harul Lui este punsul Lui la toată disperarea, căci în el stă amintirea Iubirii Lui. Oare nu ar da El bucuros mijloacele prin care se recunoaşte Voia? Harul Lui este al tău prin recunoaşterea acestui lucru. Iar amintirea Lui se trezeşte în mintea care cere de la El mijloacele prin care somnul ei ia sfârşit. 

Astăzi cerem de la Dumnezeu darul pe care l-a păstrat cu cea mai mare grijă în inimile noastre, aşteptând să îl adeverim.  Acesta esre darul prin care Dumnezeu Se apleacă până la noi şi ne ridică, făcând El Însuşi ultimul pas al mântuirii. CU excepţia acestui pas, toţi paşii se învaţă, sub îndrumarea Vocii Lui. Dar, în final, El Insuşi vine, ne ia în propriile Lui Braţe şi înlătură păienjenişul somnului nostru, Darul harului Său e mai mult decât un răspuns. Căci restabileşte toate amintirile pe care mintea adormită le-a uitat, toată certitudinea în ce priveşte semnificaţia Iubirii.

Dumnezeu Işi iubeşte Fiul. Roagă-L acum să îţi dea mijloacele prin care lumea aceasta va dispărea, şi viziunea va veni mai întâi urmată la numai o clipă de cunoaştere. Căci în har vezi o lumină care învăluie lumea întreagă în iubire şi vezi cum dispare frica de pe fiecare faţă în timp ce inimile se înalţă şi revendică lumina ca a lor. Ce rămâne acum să mai amâne Cerul chiar şi o clipită? Ce mai rămâne nefăcut când iertarea ţi se aşterne peste toate?

Ziua de azi e nouă şi sfântă, căci primim ce ni s-a dat. Credinţa noastră stă în Cel Care ne dă, nu în propria noastră acceptare. Ne recunoaştem greşelile, dar Cel Care nu tie de greşeală e totuşi Cel Care răspunde greşelilor noastre, dându-ne mijloacele de-a le lepăda şi de-a ne înălţa la El cu recunoştinţă şi iubire.

Iar El coboară să ne întâlnească, în timp ce noi venim la El. Căci, ce ne-a pregătit, ne dă şi noi primim. Iată care e Voia Lui, pentru că Îşi iubeşte Fiul.Lui ne rugăm astăzi, restituind doar cuvântul pe care ni l-a dat prin Propria Lui Voce, Cuvântul Lui, Iubirea Lui:

Harul Tău îmi este dat. ÎI revendic acum. Tată, la Tine vin. Şi Tu vei veni la mine, cel ce te roagă. Eu sunt Fiul pe care îl iubeşti.

Lectia 167 - duminica, 27 martie

LECTIA 167

Există o singură viaţă, şi pe aceasta o împărtăşesc cu Dumnezeu

Nu există diferite feluri de viaţă, căci viaţa e ca adevărul. Nu are gradaţii. E singura condiţie pe care o împărtăşeşte tot ce a creat Dumnezeu. Ca toate Gândurile Lui, nu are opus. Nu există moarte pentru că ce a creat Dumnezeu împărtăşeşte viaţa Lui. Nu există moarte pentru că nu există opus la Dumnezeu. Nu există moarte pentru că Tatăl şi Fiul una sunt.

In lumea aceasta pare să existe o stare care e opusul vieţii. Tu o numeşti moarte. Dar am învăţat că ideea morţii ia multe forme. E singura idee subiacentă tuturor sentimentelor care nu sunt suprem de fericite. E semnalul de alarmă la care răspunzi cu orice reacţe care nu e bucurie deplină. Toată mâhnirea, pierderea, nelinişea, suferinţa  durerea, chiar şi un mic suspin de istovire, o uşoră jenă sau cea mai mică încruntare adeveresc moartea. Şi neagă astfel faptul că trăieşti.

Crezi că moartea ţine de trup. Dar nu e decât o idee, irelevantă pentru tot ce e considerat de natură fizică. Un gând este în minte. Şi poate fi aplicat apoi după cum îl dirijează mintea. Dar originea lui e Jocul unde trebuie schimbat, dacă se petrece vreo schimbare. Ideile  nu îşi părăsesc sursa. Accentul pus pe această idee în cursul acesta se datorează poziţiei ei centrale în încercările noastre de-a-ţi schimba mentalitatea despre tine. Este motivul pentru care poţi vindeca. Este cauza vindecării. Iată de ce nu poţi să mori.  Adevărul ei a stabilit că eşti una cu Dumnezeu.

Moartea e gândul că eşti separat de Creatorul tău. E credinţa potrivit căreia condiţiile se schimbă, sentimentele alternează datoirită unor cauze pe care nu le poţi controla, pe care nu le-ai făcut tu şi pe care nu le poţi schimba niciodată. E credinţa fixă că ideile îşi pot părăsi sursa şi că pot prelua calităţi pe care nu le conţine sursa, devenind diferite de originea lor, deosebite de ea atât calitativ, cât şi ca distanţă, timp şi formă.

Moartea nu poate decurge din viaţă. Ideile rămân unite cu sursa lor. Ele pot extinde tot ce conţine sursa lor. În această privinţă, ele se pot întrece cu mult pe ele înseşi. Dar nu pot da naştere la ceva ce nu le-a fost dat niciodată.  Aşa cum sunt făcute, tot aşa vor şi face.  Aşa  cum s-au născut, tot aşa vor şi naşte. Şi, de unde au venit, acolo se vor şi întoarce.

Mintea poate socoti că doarme, dar atâta tot. Ea nu poate schimba ce e starea ei de trezie. Nu poate face un trup, nici nu poate sta într-un trup. Ce e străin de minte nu există, pentru că nu are Sursă. Căci mintea creează toate lucrurile care sunt şi nu le poate conferi atribute care îi lipsesc ei, nici nu îşi poate schimba veşnica stare mentală. Ea nu poate face ce e fizic. Ce pare să moară nu e decât indiciul că mintea doarme.

Opusul vieţii nu poate fi decât o altă formă de viaţă. Ca atare, poate fi reconciliată cu ce a creat-o, pentru că nu e opusul ei în adevăr. Forma ei se poate schimba; poate să pară a fi ce nu e. Dar mintea este minte, trează sau dormind. Nu e opusul ei nici în cele create, nici în ce pare să făurească atunci când crede că doarme.

Dumnezeu crează numai minte trează. EI nu doarme, iar creaţiile Lui nu pot nici să împărtăşească ce nu dă El, nici să făurească nişte condiţii pe care nu le împărtăşeşte El cu ele. Gândul morţii nu e opusul gândurilor vieţii. De-a pururi neopuse de opuşi de orice fel, Gândurile lui Dumnezeu rămân de-a pururi imuabile, cu puterea de-a se extinde de-a pururi imuabil, şi totuşi în cadrul lor, căci ele sunt pretutindeni.

Ce pare a fi opusul vieţii pur şi simplu doarme. Când mintea alege să fie ce nu e şi să îşi aroge o putere străină pe care nu o are, o stare străină în care nu poate intra sau o condiţie falsă care nu e în Sursa ei,ea pare pur şi simplu să aţipească un pic. In somn, visează timpul, un interval în care ce pare să se întâmple nu s-a petrecut nicicând, schimbările pricinuite sunt lipsite de substanþă şi toate întâmplările nu sunt niciunde. Când se trezeşte, mintea continuă să fie cum a fost mereu.

Să fim azi copii ai adevărului şi să nu ne negăm sfânta moştenire.Viaţa noastră nu e cum ne-o închipuim. Oare cine schimbă viaţa doar pentru că îşi închide ochii, sau cine se preface în ce nu e pentru că doarme şi vede în vise un opus la ce e el? Astăzi nu vom cere moarte sub nicio formă. Şi nu vom lăsa nişte închipuiţi opuşi ai vieţii să stea nici măcar o clipă acolo unde Gândul vieţii veşnice a fost pus de Insuşi Dumnezeu.

Azi ne străduim să Îi păstrăm sfântul cămin aşa cum l-a stabilit şi cum îl voieşte în vecii vecilor. El e Domn peste ce gândim azi. Şi, în Gândurile Lui, care nu au opus, înţelegem că există o singură viaţă şi că pe aceasta o împărtăşim cu El, cu toată creaţia şi, totodată, cu gândurile celor pe care i-a creat într-o unitate a vieţii ce nu se poate separa prin moarte, părăsind Sursa vieţii din care a venit.

Impărtăşim o singură viaţă pentru că avem o singură Sursă, o Sursă din care ne provine perfecţiunea, rămânând mereu în minţile sfinte pe care El le-a creat perfecte. Suntem aceiaşi, azi, ieri şi în veci.

O minte adormită trebuie să se trezească atunci când îşi vede perfecţiunea oglindindu-L pe Domnul vieţii într-un mod atât de perfect, încât trece firesc în ce e reflectat acolo. Iar acum nu mai e o simplă reflecţie. Căci devine lucrul reflectat şi lumina care face reflecţia posibilă.  Acum nu mai e nevoie de nicio viziune. Căci mintea trezită este o minte care îşi cunoaşte Sursa, Sinele, Sfinţenia.