Lectia 92 - marti, 11 ianuarie 2011

LECŢIA 92

"Miracolele se văd în lumină, iar lumina şi tăria sunt una."

Ideea de astăzi este o extensie a celei precedente. Tu nu te

gândeşti la lumină ca expresie a tăriei, iar la întuneric ca expresie a

slăbiciunii. Aceasta, deoarece noţiunea ta despre vedere este

asociată cu corpul, cu ochii acestuia, cu creierul său. Astfel, tu crezi

că poţi schimba ceea ce vezi, punându-ţi bucăţele de sticlă dinaintea

ochilor. Aceasta fiind una din numeroasele credinţe magice care se

trag din convingerea că eşti un trup şi că ochii trupului pot vedea.

Crezi, de asemenea, că creierul trupului poate gândi. Dacă ai

înţelege, câtuşi de puţin, natura gândirii, nu ai putea decât să râzi

de această idee dementă. Este ca şi cum te-ai gândi că ţii un chibrit

care luminează soarele şi care îi dă toată căldura sa; sau că ai toată

lumea în mâna ta, prinsă straşnic, până te hotărăşti s-o slobozeşti.

Şi totuşi, toate aceste închipuiri nu sunt mai nebuneşti decât a

crede că ochii trupului pot vedea, că creierul poate gândi.

Tăria lui Dumnezeu din tine este lumina în care vezi, precum

Mintea Sa este cea cu care gândeşti. Tăria sa îţi dezminte

slăbiciunea. Căci slăbiciunea ta priveşte ochii trupului, iscodind

întunericul pentru a contempla ceva asemenea ei: ce e mărunt,

slab, bolnăvicios şi muribund, nevoiaş, neajutorat şi înfricoşat, trist,

sărac, înfometat şi lipsit de bucurie. Toate acestea se văd prin ochi

care nu pot vedea şi care nu pot binecuvânta.

Tăria trece cu vederea aceste lucruri, privind dincolo de

aparenţe. Privirea ei statornică şi-o ţine îndreptată neclintit către

lumina dindărătul lor. Ea se uneşte cu lumina din care este parte.

Se vede pe sine. Tăria aduce lumina în care se iveşte Sinele tău. În

întuneric percepi un sine care nu este acolo (nu există). Tăria este

adevărul despre tine; slăbiciunea este un idol, cu falsitate venerat şi

adorat, pentru ca tăria să poată fi alungată, iar întunericul să

domnească acolo unde Dumnezeu a hotărât să fie lumină.

Tăria vine de la adevăr, strălucind cu lumina care ia dato Sursa

ei; slăbiciunea reflectă întunericul făcătorului ei. Este bolnavă şi nu

vede decât boala, care este asemenea ei însăşi. Adevărul este un

mântuitor ce poate voi numai fericire şi pace pentru fiecare.

Adevărul îşi dăruieşte tăria oricui o cere, într-o ofertă nelimitată. El

înţelege că o lipsă în cineva ar însemna o lipsă în toţi. Şi astfel,

adevărul îşi dăruieşte lumina pentru ca toţi să poată vedea şi

beneficia ca unul de ea. Tăria lui este împărtăşită, pentru a le aduce

tuturor miracolul, în care se vor uni întru rost, iertare şi iubire.

Slăbiciunea, care priveşte în întuneric, nu poate vedea vreun

rost în iertare şi iubire. Îi vede pe toţi ceilalţi ca fiind diferiţi de ea

însăşi, şi nu există în lumea toată lucru pe care ea să-l

împărtăşească. Ea judecă, condamnă, dar nu iubeşte. Rămâne în

întuneric, ascunzându-se, visându-se puternică, biruitoare, repurtând

victorii asupra limitărilor care, ascunse în întuneric, nu fac decât să

ia proporţii enorme.

Slăbiciunea se teme de ea însăşi, se atacă, se urăşte, iar

întunericul învăluie tot ce vede ea, lăsându-şi visele la fel de

înfricoşătoare. Nici un miracol nu găseşti aici, ci numai ură.

Slăbiciunea se separă de tot ce vede, pe când lumina şi tăria se

percep ca fiind una. Lumina tăriei nu este lumina pe care o vezi tu.

Ea nu se modifică, nu pâlpâie, nu se stinge. Ea nu se preschimbă

din noapte în zi şi iarăşi în beznă, până când zorile mijesc din nou.

Lumina tăriei este statornică, certă precum iubirea, dea pururi

bucuroasă de a se dărui, pentru că ea nu poate dărui decât sieşi. Nu

e nimeni care să ceară în zadar să aibă parte de vederea ei şi

nimeni, păşindu-i pragul, nu poate pleca fără ca ochii săi vadă

miracolul şi fără tăria şi lumina la adăpostul inimii sale.

Tăria din tine îţi va oferi lumina şi îţi va călăuzi vederea, astfel

încât să nu mai zăboveşti printre umbrele deşarte pe care ochii

trupului tău ţi le servesc spre propria ta amăgire. Tăria şi lumina se

unesc în tine, iar acolo unde ele se-ntâlnesc, Sinele tău te aşteaptă,

gata să te îmbrăţişeze ca pe Ceea ce-I aparţine. Astfel este locul de

întâlnire pe care încercăm astăzi să-l găsim şi unde încercăm să ne

odihnim, căci pacea lui Dumnezeu este acolo unde este Sinele tău,

adică Fiul Său, care acum aşteaptă pentru a se reîntâlni pe Sine

Însuşi şi pentru a fi precum unul.

Să ne acordăm astăzi de două ori câte douăzeci de minute

pentru a ne alătura acestei întâlniri. Lasă-te dus înăuntrul Sinelui

tău. Tăria Lui va constitui lumina în care îţi este oferit darul vederii.

Părăseşte astăzi, aşadar, întunericul, pentru o vreme, iar noi vom

exersa în lumină, închizând ochii trupului şi cerând adevărului să ne

arate locul de întâlnire al sinelui cu Sinele, acolo unde lumina şi

tăria sunt una.

Vom exersa astfel dimineaţa şi seara. După întâlnirea de

dimineaţă, vom folosi ziua pentru a ne pregăti de ceasul serii, când

ne vom întâlni din nou, cuprinşi de încredere. Să repetăm cât mai

des cu putinţă ideea pentru astăzi şi să ne dăm seama că suntem

introduşi în ale vederii, scoşi din întuneric la lumină, acolo unde

numai miracolele pot fi percepute.