Lectia 198 - marti, 24 mai

Lecţia 198

Numai condamnarea mea mă lezează

Lezarea e imposibilă. Şi totuşi, iluzia naşte iluzie. Dacă poţi con­damna, poţi fi lezat. Căci ai crezut că poţi leza, iar dreptul pe care l-ai stabilit pentru tine poate fi folosit acum în contra ta, până îl laşi ca pe ceva nevaloros, nedorit şi ireal. Atunci iluzia nu mai are efecte, iar cele pe care a părut să le aibă vor fi desfăcute. Atunci eşti liber, căci libertatea e darul tău, şi poţi primi acum darul ce l-ai dat.

Condamnă, şi eşti încarcerat. Iartă, şi eşti eliberat. Iată legea care domină percepţia. Nu e o lege pe care o înţelege cunoaşterea, căci libertatea e o parte din cunoaştere. De aceea, e imposibil să condamni în adevăr. Pretinsa ei influenţă şi părelnicele ei efecte nu s-au produs deloc. Dar noi trebuie să ne ocupăm un pic de ele ca şi cum s-ar fi produs. Iluzia naşte iluzie. Cu o singură excepţie. Iertarea e iluzia care dă răspunsul la toate celelalte.

Iertarea înlătură toate celelalte vise şi, deşi este şi ea un vis, nu dă naştere la altele. Cu această singură excepţie, toate iluziile trebuie să se multiplice înmiit. Dar aici iluziile iau sfârşit. Iertarea este sfârşitul viselor, pentru că e un vis de trezire. Nu e ea însăşi adevărul. Dar îţi indică unde trebuie să fie adevărul, şi te îndrumă cu certitu­dinea lui Dumnezeu Însuşi. Este un vis în care Fiul lui Dumnezeu se trezeşte la Sinele lui şi la Tatăl lui, ştiind că Ei sunt una.

Iertarea este singurul drum care scoate din dezastru, dincolo de toată suferinţa, şi duce, în final, în direcţia opusă morţii. Cum ar pute­a să existe un alt făgaş, când acesta e planul lui Dumnezeu Însuşi? Şi de ce i te-ai opune, de ce i-ai găsi nod în papură, de ce ai căuta o mie de moduri în care trebuie să fie greşit, o mie de alte posibilităţi?

Nu e oare mai înţelept să te bucuri că ai în mână răspunsul la pro­blemele tale? Nu e oare mai inteligent să Îi mulţumeşti Celui Ce dă mântuire şi să Îi accepţi darul cu recunoştinţă? Şi nu e oare un gest de blândeţe faţă de tine însuţi să Îi auzi Vocea şi să înveţi simplele lecţii pe care vrea să le predea, în loc să încerci să Îi respingi cuvintele ­şi să le înlocuieşti cu ale tale?

Cuvintele Lui vor da rezultate. Cuvintele Lui vor mântui. Cuvintele Lui conţin toată speranţa, toată binecuvântarea şi toată bucu­ria care se pot găsi vreodată pe acest pământ. Cuvintele Lui se nasc în Dumnezeu şi vin la tine cu iubirea Cerului pe ele. Cei ce Îi aud cuvintele au auzit cântecul Cerului. Căci acestea sunt cuvintele în care toate se contopesc într-un tot unitar, în sfârşit. Iar, când se va şterge acesta, Cuvântul lui Dumnezeu va veni să îi ia locul, căci va fi amintit atuncea şi iubit.

Lumea aceasta are multe locuri aparent separate unde îndurarea nu are înţeles şi atacul pare justificat. Dar toate sunt unul singur: un loc în care moartea e oferită Fiului lui Dumnezeu şi Tatălui său. Crezi poate că Ei au acceptat. Dar, dacă mai priveşti o dată locul unde ai zărit sângele Lor, vei percepe în schimb un miracol. Ce ­prostie să crezi că ar putea să moară! Ce prostie să crezi că poţi să ataci! Ce nebunie să crezi că poţi fi condamnat şi că sfântul Fiu al lui Dumnezeu poate să moară!

Tihna Sinelui tău rămâne neperturbată, neatinsă de gânduri ca ­acestea şi inconştientă de orice condamnare ce poate avea nevoie de iertare. Visele de orice fel sunt ciudate şi străine de adevăr. Şi ce altceva decât adevărul ar putea să aibă un Gând care clădeşte o punte până la el, să treacă iluziile de cealaltă parte?

Astăzi exersăm lăsarea libertăţii să vină să îşi facă o casă cu tine. Adevărul oferă aceste cuvinte minţii tale, ca să găseşti cheia luminii şi să laşi întunericul să înceteze:

Numai condamnarea mea mă lezează.

Numai propria mea iertare mă eliberează.

Nu uita astăzi că nu poate să existe nicio formă de suferinţă care să nu ascundă un gând neiertător. Şi că nu poate să existe nicio formă de durere pe care iertarea să nu o poată vindeca.  

     

      Acceptă singura iluzie care proclamă că nu există condamnare în Fiul lui Dumnezeu, şi Cerul va fi amintit pe dată, lumea va fi uitată, toate convingerile ei ciudate vor fi uitate odată cu ea, în timp ce faţa lui Cristos apare dezvăluită în sfârşit în acest singur vis. ­Iată darul pe care îl ţine pentru tine Spiritul Sfânt de la Dumnezeu, Tatăl tău. ­Lasă ziua de azi să fie sărbătorită atât pe pământ, cât şi în casa ta cea sfântă. Fii bun cu Amândoi, când ierţi greşelile de care I-ai crezut vinovaţi, şi vezi cum ţi se răsfrânge inocenţa asupra ta de pe faţa lui Cristos.

S-a făcut tăcere acum pe tot cuprinsul lumii. S-a făcut linişte acum unde era înainte un iureş înnebunit de gânduri fără sens. ­S-a făcut lumină senină acum pe toată faţa pământului, liniştită într-un somn fără vise. Şi rămâne acum pe faţa lui numai lui numai Cuvântul lui Dumnezeu. Numai acesta mai poate fi perceput încă o clipă. Şi ­apoi se termină cu simbolurile, şi tot ce ai crezut vreodată că ai făurit va dispărea complet din mintea pe care Dumnezeu o cunoaşte de-a pururi ca aparţinând unicului Său Fiu.

Nu există nicio condamnare în el. E perfect în sfinţenia lui. Nu are nevoie de gânduri de îndurare. Cine i-ar putea aduce daruri când totul e al lui? Şi cine ar putea visa să îi ofere iertare Fiului Ne­păcătoşeniei Înseşi, atât de asemănător Celui al Cărui Fiu e, încât să priveşti Fiul înseamnă să nu mai percepi, ci numai să cunoşti Tatăl? În această viziune a Fiului, atât de scurtă încât nicio clipă nu stă între această singură imagine şi veşnicie, îţi vezi viziunea de sine şi apoi dispari pe veci în Dumnezeu.

Astăzi ne apropiem şi mai mult de sfârşitul tuturor lucrurilor care mai stau între această viziune şi văzul nostru. Şi ne bucurăm că am ajuns până aici, şi recunoaştem că Cel Ce ne-a adus aici nu ne va părăsi acum. Căci vrea să ne dea astăzi darul pe care ni l-a dat Dumnezeu prin El. Acum e clipa eliberării tale. A sosit clipa. As­tăzi a sosit clipa.

Lectia 197 - vineri, 20 mai

Lecţia 197

De câştigat, pot câştiga numai recunoştinţa mea

Iată al doilea pas pe care îl facem pentru a-ţi elibera mintea de credinţa într-o forţă exterioară ridicată împotriva alei tale. Faci sfor­ţări să fii bun şi iertător. Dar le prefaci din nou în atacuri, dacă nu găseşti gratitudine exterioară şi recunoştinţă din belşug. Darurile tale trebuie primite cu cinste, altfel ţi le iei înapoi. Şi aşa ajungi să crezi că darurile lui Dumnezeu sunt nişte împrumuturi, în cazul cel mai bun, şi, în cazul cel mai rău, nişte înşelătorii care ţi-ar fura mecanismele de apărare, pentru a garanta că, atunci când dă El lovitura, va ucide fără doar şi poate.

Cât de uşor Îl confundă pe Dumnezeu cu vinovăţia cei care nu ştiu ce pot face gândurile lor. Neagă-ţi puterea, şi slăbiciunea tre­buie să devină mântuire pentru tine. Percepe-te încătuşat, şi gratiile devin casa ta. Şi nu îţi vei părăsi închisoarea, nici nu îţi vei reclama puterea, până nu vei vedea că vinovăţia şi mântuire a nu sunt totuna, şi până nu vei percepe că libertatea şi mântuirea sunt îngemănate, cu puterea alături de ele, să fie căutate şi revendicate, găsite şi recunos­cute pe deplin.

Lumea trebuie să îţi aducă mulţumiri când o eliberezi de iluziile tale. Dar mulţumirile tale îţi revin şi ţie, căci eliberarea ei poate doar să o reflecte pe a ta. Recunoştinţa ta e tot ce cer darurile tale, pentru a fi un prinos de durată unei inimi recunoscătoare, eliberate din iad pentru totdeauna. Oare asta vrei să desfaci când îţi iei darurile în­apoi, pentru că nu ţi-au fost cinstite? Tu eşti cel ce le cinsteşte şi le aduce mulţumirile ce se cuvin, căci tu eşti cel care a primit darurile.

Nu contează dacă altul îţi crede darurile lipsite de valoare. În mintea lui există o parte care se uneşte cu a ta să îţi aducă mulţumiri. Nu contează dacă darurile tale par pierdute şi lipsite de efect. Se primesc unde se dau. Prin recunoştinţa ta, sunt acceptate universal şi adeverite cu mulţumită chiar de Inima lui Dumnezeu. Chiar vrei să ţi le iei înapoi, când El le-a acceptat cu atâta recunoştinţă?

Dumnezeu binecuvântează fiecare dar pe care i-1 dai Lui, şi fieca­re dar I se dă Lui, pentru că ţi se poate da numai ţie. Iar ce Îi aparţine lui Dumnezeu trebuie să fie al Lui. Dar, cât timp ierţi doar ca să ataci din nou, nu vei realiza niciodată că darurile Lui sunt sigure, veşnice, neschimbătoare, nelimitate, dăruind mereu, acordând iubire şi sporind ­bucuria ta fără sfârşit.

Ia înapoi darurile pe care le dai, şi vei considera că ţi s-a luat în­apoii ce ţi s-a dat. Dar învaţă să laşi iertarea să înlăture păcatele pe care consideri că le vezi în afara ta, şi nu vei putea considera nicicând că darurile lui Dumnezeu îţi sunt împrumutate doar o vreme, înainte de-a ţi le smulge iar prin moarte. Căci moartea nu va avea pentru tine niciun înţeles atunci.

Şi, cu isprăvirea acestei credinţe, frica se sfârşeşte pentru totdeauna. Multumeşte-I Sinelui tău pentru asta, căci Îi este recunoscător numai lui Dumnezeu şi Îşi aduce mulţumiri Lui Însuşi pentru tine. Cristos va veni la toţi cei ce trăiesc, căci fiecare trebuie să vieţuiască şi să se mişte în El. Fiinţa Lui în Tatăl Lui este în siguranţă, pentru că Voia Lor e Una singură. Recunoştinţa Lor faţă de tot ce au creat este neţărmurită, căci recunoştinţa rămâne o parte din iubire.

Mulţumiri ţie, sfinte Fiu al lui Dumnezeu. Căci, aşa cum ai fost creat, conţii lucrurile toate în Sinele tău. Eşti tot aşa cum te-a creat Dumnezeu. Şi nu poţi face să pălească lumina perfecţiunii tale. În inima ta e pusă Inima lui Dumnezeu. Şi Îi eşti drag, pentru că eşti chiar El. Toată recunoştinţa îţi revine ţie, pentru ce eşti.

Adu mulţumiri după cum le şi primeşti. Fii liber de toată nerecunoştinţa faţă de oricine îţi întregeşte Sinele. Şi nimeni nu e lăsat pe dinafara acestui Sine. Adu mulţumiri pentru toate canalele nenumărate care extind acest Sine. Tot ce faci I se dă Lui. Tot ce gândeşti poate fi doar Gândurile Lui, împărtăşind cu El sfintele Gânduri ale ­lui Dumnezeu. Câştigă acum recunoştinţa pe care ţi-ai negat-o când ţi-ai uitat funcţia ce ţi-a dat-o Dumnezeu. Dar să nu crezi niciodată că El a încetat vreodată să îţi aducă mulţumiri.

Lectia 196 - miercuri, 18 mai

Lecţia 196

De răstignit, mă pot răstigni numai pe mine însumi

Când vei înţelege cu fermitate acest lucru şi îl vei conştientiza pe deplin, nu vei încerca să îţi faci rău, nici să faci din trupul tău un rob al răzbunării. Nu te vei ataca, şi vei realiza că a-l ataca pe altul înseamnă a te ataca pe tine însuţi. Vei scăpa de convingerea dementă că, atacân­du-ţi fratele, te mântuieşti pe tine însuţi. Şi vei înţelege că securitatea lui e propria ta securitate, şi că în vindecarea lui eşti vindecat chiar tu.

Poate că nu o să înţelegi la început cum poate fi găsită îndurarea, nelimitată şi cu toate sub sigura ei ocrotire, în ideea pe care o exersăm astăzi. De fapt, poate să pară un indiciu că nu vei scăpa niciodată de pedeapsă, din cauză că eul văzându-se ameninţat, se repede să citeze adevărul pentru a-şi salva minciunile. Dar nu va înţelege adevărul pe care îl foloseşte astfel. Tu însă poţi învăţa să vezi aceste aplicaţii pros­teşti şi să negi semnificaţia pe care par să o aibă .

Aşa îţi înveţi şi mintea că nu eşti un eu. Căci nu te vor mai amăgi modurile în care eul vrea să distorsioneze adevărul. Nu vei crede că eşti un trup de răstignit. Şi vei vedea în ideea de azi lumina învierii, privind dincolo de toate gândurile răstignirii şi morţii, la gândurile eliberării şi vieţii.

Ideea de astăzi e un pas pe care îl facem în direcţia ieşirii din robie şi intrării într-o stare de desăvârşită libertate. Să facem astăzi acest pas, ca să mergem rapid în direcţia pe care ne-o arată mântuirea, fă­când fiecare pas în secvenţa rânduită, în timp ce mintea renunţă la poverile ei una după alta. Nu de timp avem nevoie pentru asta. Ci numai de bunăvoinţă. Căci ce pare să ia o mie de ani se poate săvârşi uşor într-o singură clipită prin harul lui Dumnezeu.

Gândul disperat şi sumbru că poţi să îi ataci pe alţii şi să scapi te-a ţintuit pe cruce. Poate ţi s-a părut a fi chiar mântuirea. Dar nu a însemnat decât credinţa că frica de Dumnezeu este reală. Şi ce e asta decât iadul? Cine ar putea să creadă că are în Tatăl lui un duşman de moarte, separat de el aşteptând să îi distrugă viaţa şi să îl şteargă de pe faţa universului, fără să îi intre în inimă frica de iad?

Iată forma de demenţă în care crezi, dacă accepţi gândul înfricoşă­tor că poţi să îl ataci pe altul şi să fii liber. Până nu se schimbă forma aceasta, nicio speranţă nu există. Până nu vezi că aceasta, cel puţin, trebuie să fie complet cu neputinţă, cum poate să existe vreo scăpare? Frica de Dumnezeu este reală pentru oricine crede că gândul acesta e adevărat. Şi nu îi va vedea nerozia, nici nu îi va percepe existenţa, ca să o poată pune sub semnul întrebării.

Pentru a o pune sub semnul întrebării, forma ei trebuie schimbată mai întâi cel puţin atât cât să permită domolirea fricii de răzbunare şi, într-o oarecare măsură, revenirea răspunderii la tine. De acolo, poţi cel puţin să cântăreşti dacă vrei să îţi continui drumul pe această cale dureroasă. Până nu se face acest salt, nu poţi percepe că numai gândurile tale îţi aduc frică şi că izbăvirea ta depinde de tine.

Paşii noştri următori vor fi uşori dacă îl faci astăzi pe acesta. De aici încolo vom înainta foarte rapid. Căci, odată ce înţelegi că e cu neputinţă să fii rănit decât de propriile tale gânduri, frica de Dumnezeu trebuie să dispară. Şi atunci nu vei putea să crezi că frica e cauzată în afară. Iar Dumnezeu, pe Care te-ai gândit să Îl alungi, poate fi reprimit în mintea sfântă pe care nu a părăsit-o niciodată.

Cântecul mântuirii sigur poate să fie auzit în ideea pe care o exersăm azi. Dacă te poţi răstigni numai pe tine însuţi, nu ai rănit lumea şi nu trebuie să te temi de răzbunare şi hăituială din partea ei. Şi nici nu ­trebuie să te ascunzi cu groază de mortala frică de Dumnezeu în spatele căreia se ascunde proiecţia. Lucrul care te îngrozeşte cel mai mult e mântuirea ta. Eşti puternic şi tocmai putere vrei. Eşti liber şi bucuros de libertate. Ai căutat să fii deopotrivă slab şi încătuşat, pentru că te-ai temut de puterea şi libertatea ta. Dar mântuirea stă în ele.

Vine o clipă în care groaza pare să îţi acapareze mintea atât de to­tal, încât nu pare să existe vreo scăpare. Când îţi vei da seama, o dată pentru totdeauna, că tocmai de tine te temi, mintea se va percepe scindată. Iar lucrul acesta ţi-a fost ascuns câtă vreme ai crezut că atacul fi îndreptat în afară şi returnat din afară înăuntru. Ţi s-a părut că trebuie să îţi fie frică de un duşman din afara ta. Aşa că un dumnezeu din afara ta a devenit duşmanul tău de moarte; sursa fricii.

Acum, timp de o clipă, percepi în tine un ucigaş, settos de moartea ta, dornic să îţi urzească pedepsirea până în clipa în care va putea ucide, în sfârşit. Dar în clipa aceasta vine şi mântuirea. Căci frica de Dumnezeu a dispărut. Şi poţi să Îl chemi într-ajutor să te mântuiască de iluzii cu Iubirea Lui, numindu-L Tată şi numindu-te pe tine Fiul Lui. Roagă-te ca această clipă să fie curând; chiar azi. Îndepărtează-te de toată frică şi înaintează spre iubire.

Nu există Gând de-al lui Dumnezeu care să nu meargă cu tine să te ajute să atingi clipa aceea şi să treci repede de ea, sigur şi pentru totdeauna. Când frica de Dumnezeu a dispărut, nu mai există obstacole care să mai rămână între tine şi sfânta pace a lui Dumnezeu. De câtă bunătate şi îndurare dă dovadă ideea pe care o exersăm! Primeşte-o cum se cuvine, căci e eliberarea ta. Într-adevăr, numai pe tine poate încerca să te răstignească mintea ta. Dar şi izbăvirea ta va veni tot de la tine.

Lectia 195 - luni, 16 mai

Lecţia 195

Iubirea e calea pe care o urmez cu recunoştinţă

Recunoştinţa e o lecţie greu de învăţat pentru cei ce văd lumea greşit. Tot ce pot să facă e să se vadă într-o postură mai bună decât alţii. Şi să încerce să fie mulţumiţi pentru că altul pare să sufere mai mult decât ei. Cât de jalnice şi de reprobatoare sunt aceste gânduri! Căci cine are motiv de gratitudine cât alţii au mai puţin motiv? Şi cine ar putea să sufere mai puţin pentru că îl vede pe altul suferind mai mult? Recunoştinţa ta I se cuvine doar Celui Care a făcut să dis­pară toată cauza mâhnirii de pe cuprinsul lumii întregi.

E o nebunie să îţi arăţi recunoştinţa datorită suferinţei. Dar e o nebunie la fel de mare să nu îţi arăţi recunoştinţa faţă de Cel Ce îţi oferă un mijloc sigur prin care toată durerea este vindecată şi sufe­rinţa e înlocuită cu hohote de râs şi fericire. Şi nici chiar cei doar parţial întregi la minte nu ar refuza să facă paşii pe care îi îndrumă El şi să urmeze calea pe care le-o aşterne El în faţă, să scape dintr-o închisoare ce au crezut că nu conţine nicio uşă spre izbăvirea pe care o percep acum.

Fratele tău este "duşmanul" tău pentru că vezi în el un rival la pacea ta, un jefuitor care îşi ia bucuria de la tine şi nu îţi lasă decât o disperare neagră, atât de cumplită şi de necruţătoare, încât nu mai rămâne pic de speranţă. Acum nu ţi-a mai rămas să îţi doreşti decât să te răzbuni. Acum nu poţi decât să încerci să îl dobori să zacă în moarte şi el cu tine, la fel de inutil ca tine, în mâinile lui avide rămâ­nând la fel de puţin ca într-ale tale.

Tu nu Îi oferi lui Dumnezeu recunoştinţa ta pentru că fratele tău e mai rob decât tine, şi nici dacă pare el mai liber nu ai putea să te în­furii într-un mod judicios. Iubirea nu face comparaţii. Iar recunoş­tinţa nu poate fi decât sinceră dacă e să se alăture iubirii. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru că în noi îşi vor găsi libertatea lucrurile toate. Nu se va întâmpla nicicând ca unele să fie dezlegate în timp ce altele rămân legate. Căci cine se poate târgui în numele iubirii?

De aceea, adu mulţumiri, dar cu sinceritate. Şi lasă-ţi recunoş­tinţa să facă loc pentru toţi câţi vor scăpa cu tine: bolnavii, plăpânzii, nevoiaşii şi înfricoşaţi, cei ce plâng după o pierdere aparentă sau simt o durere aparentă, care suferă de frig sau foame, sau care ur­mează calea urii şi făgaşul morţii. Toţi aceştia merg cu tine. Să nu ne comparăm cu ei, căci aşa ni-i smulgem din conştienţa unităţii pe care o împărtăşim cu ei, după cum o împărtăşesc precis şi ei cu noi.

Îi mulţumim Tatălui nostru pentru un singur lucru: că nu suntem separaţi de nicio făptură şi că suntem, de aceea, una cu El. Şi ne bucurăm că niciodată nu se pot face excepţii care ne-ar reduce întregimea, şi ne-ar stânjeni sau schimba funcţia de a-L întregi pe Cel Ce e El Însuşi întregire. Aducem mulţumiri pentru fiecare făp­tură, căci altfel oferim mulţumiri pentru nimic, şi nu reuşim să recunoaştem darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Să ne lăsăm, atunci, fraţii să îşi plece capetele obosite pe umerii noştri în timp ce se odihnesc un pic. Aducem mulţumiri pentru ei. Căci, dacă îi putem conduce la pacea pe care vrem să o găsim, ni se deschide în sfârşit calea şi nouă. O uşă străveche se dă din nou în lături, un Cuvânt de mult uitat răsună iarăşi în memoria noastră şi devine tot mai clar pe măsură ce suntem iar dispuşi să auzim.

Urmează, atunci, cu recunoştinţă calea iubirii. Căci ura e dată uitării când renunţăm la comparaţii. Ce mai rămâne ca obstacol în calea păcii? Frica de Dumnezeu e desfăcută acum în sfârşit, şi iertăm ­fără să facem comparaţii. Aşa nu vom putea alege să trecem unele lucruri cu vederea şi să ţinem totuşi alte lucruri, sub cheie, ca „păcate”. Când iertarea ta va fi deplină, vei avea o recunoştinţă totală, căci vei vedea că toate şi-au câştigat dreptul la iubire dând dovadă de iubire, chiar ca Sinele tău.

Astăzi învăţăm să ne gândim la recunoştinţă în locul mâniei, răutăţii şi răzbunării. Ni s-a dat totul. Dacă refuzăm să îl recunoaştem, nu avem dreptul la amărăciune, nici la o percepţie de sine care ne vede într-un loc al hăituielii nemiloase, unde suntem agasaţi neîncetat şi hărţuiţi fără consideraţie sau grijă pentru noi sau viitorul nostru. Recunoştinţa devine singurul gând cu care substituim aceste percepţii demente. Dumnezeu S-a îngrijit de noi şi ne numeşte Fiu. ­Poate exista mai mult de-atât?

Recunoştinţa noastră va netezi calea până la El şi va scurta timpul învăţăturii noastre cu mult mai mult decât ai putea visa vreodată. Recunoştinţa merge mână în mână cu iubirea şi, unde este una, ­trebuie să se găsească şi cealaltă. Căci recunoştinţa nu e decât un aspect al Iubirii, care e Sursa întregii creaţii. Dumnezeu îţi aduce mulţumiri ţie, Fiul Lui, pentru ce eşti: Propria Lui întregire şi Sursa iubirii, odată cu El. Recunoştinţa ta faţă de El e una cu a lui faţă de ­tine. Căci iubirea nu poate urma alt drum decât calea recunoştinţei, şi tot aşa mergem şi noi, care urmăm calea ce duce la Dumnezeu.

Lectia 194 - sambata, 14 mai

Lecţia 194

Pun viitorul în mâinile lui Dumnezeu

Ideea de azi mai face un pas spre o mântuire rapidă, şi ce pas uriaş e! Atât de mare e distanţa pe care o acoperă, încât te lasă în pragul Cerului, cu obiectivul la vedere şi obstacolele în urma ta. Piciorul ţi-a ajuns pe pajiştile ce te întâmpină la poarta Cerului, locul liniştit al păcii, unde aştepţi cu certitudine pasul final al lui Dumnezeu. Cât de departe ajungem să fim acum de pământ! Cât de aproape venim de obiectivul nostru! Cât de scurtă e călătoria ce mai rămâne de făcut!

Acceptă ideea de azi, şi ai depăşit toată neliniştea, toate hăurile iadului, toată întunecimea depresiei, gândurile păcatului şi devastar­ea pe care o aduce cu ea vinovăţia. Acceptă ideea de azi, şi ai eliberat ­lumea de toată întemniţarea dezlegându-i lanţurile grele care i-au zăvorât uşa spre libertate. Eşti mântuit, şi mântuirea ta devine astfel darul pe care îl dai lumii, pentru că l-ai primit.

Nu e clipă în care să se simtă vreo depresie, să se îndure vreo durere, să se perceapă vreo pierdere. Nu e clipă în care întristarea să se poată instala pe-un tron, să fie venerată cu credinţă. Nu e clipă în care să poată chiar să moară cineva. Aşa că fiecare clipă dăruită lui Dumnezeu în trecere, cu următoarea dăruită Lui deja, e un timp al eliberării tale de tristeţe, de durere şi chiar şi de moarte.

Dumnezeu îţi ţine viitorul aşa cum îţi ţine trecutul şi prezentul. Ele sunt una pentru El, aşa că trebuie să fie una pentru tine. În lu­mea aceasta însă, progresia temporală continuă să pară ceva real. Aşa că nu ţi se cere să înţelegi lipsa de secvenţialitate care se găseşte realmente în timp. Nu ţi se cere decât să dai drumul viitorului şi să îl pui în Mâinile lui Dumnezeu. Şi vei vedea din propria ta experienţă că ţi-ai lăsat în Mâinile Lui trecutul şi prezentul, deopotrivă, pentru că trecutul nu te va mai pedepsi, iar groaza viitorului nu va mai avea niciun înţeles.

Eliberează viitorul. Căci trecutul a trecut, şi ce este prezent, eli­berat de moştenirea lui - necaz şi chin, durere, pierdere - devine clipa în care timpul scapă de robia iluziilor în care îşi urmează cursul inevitabil şi necruţător. Atunci, fiecare clipă înrobită timpului se transformă într-o clipă sfântă, în care lumina ţinută ascunsă în Fiul lui Dumnezeu este eliberată să binecuvânteze lumea. Acum el e li­ber, şi toată slava lui se răsfrânge asupra unei lumi eliberate odată cu el, să îi împărtăşească sfinţenia.

Dacă poţi să vezi lecţia de azi ca izbăvirea care chiar şi e, nu vei ezita să depui cât mai mult efort posibil să faci din ea o parte din tine. Pe măsură ce devine un gând care îţi stăpâneşte mintea, o deprindere în repertoriul tău de rezolvare a problemelor, un mod de-a ­reacţiona rapid la tentaţii, vei extinde ce-ai învăţat la toată lumea. Şi, pe măsură ce înveţi să vezi mântuirea în toate lucrurile, lumea va percepe că este mântuită.

Ce griji se pot abate asupra celui care îşi pune viitorul în Mâinile ­pline de iubire ale lui Dumnezeu? De ce anume poate suferi? Ce poate să îi provoace vreo durere sau să îl facă să simtă vreo pierdere? De ce se poate teme? Şi ce poate să privească altfel decât cu iubire? Căci cel scăpat de toată frica durerii viitoare şi-a găsit drumul spre pacea prezentă şi certitudinea unei solicitudini pe care lumea nu o poate ameninţa. El e sigur că percepţia lui poate să greşească, dar nu va duce nicicând lipsă de corecţie. E liber să aleagă din nou când se amăgeşte; să îşi schimbe părerea când greşeşte.

Pune-ţi, atunci, viitorul în Mâinile lui Dumnezeu. Căci aşa ceri să îţi revină amintirea Lui, să îţi înlocuiască toate gândurile de păcat şi rău cu adevărul iubirii. Crezi oare că lumea nu poate să câştige în urma acestui fapt şi că fiecare creatură vie nu va răspunde cu o percepţie însănătoşită? Cine I se încredinţează lui Dumnezeu a pus şi lumea în Mâinile la care a apelat el însuşi pentru siguranţă şi mângâiere. El leapădă nesănătoasele iluzii ale lumii odată cu ale lui şi oferă pace ambilor.

Acum chiar că suntem mântuiţi. Căci odihnim netulburaţi în Mâinile lui Dumnezeu, siguri că putem avea parte numai de bine. Dacă uităm, vom fi liniştiţi cu duioşie. Dacă acceptăm un gând neiertător, îl va înlocui numaidecât reflecţia iubirii. Iar, dacă suntem tentaţi să atacăm, vom apela la Cel Ce ne veghează odihna să facă pentru noi alegerea ce lasă tentaţia cu mult în urmă. Lumea nu mai e duşmanul nostru, căci am ales să fim prietenul ei.